demoniere

sunt amintiri profunde care conviețuiesc ― ele cu mine, totodată ―

ne îngăduim reciproc soarele nu se abate pe la noi multă vreme

e ca un soi de polaritate a universului unde alternanța zi-noapte nu poate ieși la iveală decât după lungi încercări eșuate

până când deodată ele irump

vâscoase și clare

să mă țină câteva clipe înfășurat în magma lor iradiantă

atunci soarele pare că țâșnește năvalnic peste lume un Phaeton deposedat de hățuri și realitate

amintirile se fac amintite lumea se lărgește cu profunzimea uitării acum răscolite

și stau nemișcat în palma destinului bântuind o clipită prin mine

să contemplu între nedumerire și tristețe ceea ce n-am știut că am trăit vreodată