Cosmin Soameș

Dacă nu găsești români poeți prin Madrid, învață tu spaniola și fă-ți un grup. Ți-am scris pentru că sunt tot lugojean (în spirit), am fost plecat și eu din țară și am simțit cum e când n-ai cu cine schimba o poezie.

În sfârșit, ceva melodios și migălos lucrat dar de o simplititate încântătoare, plină de frumusețe. Ți-aș da o pană, dacă aș putea. E cea mai bună poezie pe care am citit-o pe site (după gustul meu). Trag o raită să ți le văd și pe celelalte. O toamnă frumoasă pe mai departe!

Ți-am scris, nu ce-am scris - am vrut să spun. Scuză-mi graba.

Îmi pare rău că te-am dezamăgit. Ai sesizat bine, pe site există două persoane cu numele meu: Cosmin (naiv-copilăros) și Soameș (grav-prăpăstios). Probabil acum îți displac amândoi. Sper să găsești altădată ceva care să fie pe gustul tău.

Mie mi-a plăcut. Mult. E simplă și frumoasă chiar prin simplitatea ei, dar totuși ascunde în ea ceva mai profund, o chemare spre acea lume de vis pe care o regretă personajul. Te transpune în locul său și asta e cel mai important într-o povestire, că reușește să facă credibilă și o istorie incredibilă.
Nu insist pe implicațiile onirice, cifra 7, cel-care-știe-răspunsul-la-toate-întrebările etc. Proza ta e un vis luminos și fascinant, asta e tot ceea ce contează. Iar cei care îți spun altfel sunt copiii care nu mai vor să se joace cu tine pentru că ai construit ceva mai frumos decât ei.

Din păcate, nu cunosc decât datele luate din scurta prefață a cărții, în care nu apar mai multe repere biografice. Din deducții personale, anul aproximativ al nașterii poetului e 1950. Nici pe Google n-am găsit informații suplimentare.

Titlu interesant, dar textul m-a blocat. M-am strâns ca un arici în fața lui pentru că înțelegeam cuvintele dar nu înțelegeam mesajul poetic. Parcă ceva-ceva am priceput din versurile \"sub grămada de cuvinte/tot eu eram\" dar în rest... Nu vreau să strivesc corola de minuni a lumii dar mi-ar place să-mi dau seama măcar că e vorba de o corolă.

Dacă proza ta va continua cu descrierea localului și a clienților prin prisma copilului, ai grijă că noul roman al lui T. O. Bobe e numit chiar \"Cum mi-am petrecut vacanța de vară\" și are cam același subiect: lumea văzută prin ochii unui băiețel de 10 ani.
În rest, fragmentul nu e chiar convingător ( e prea scurt)dar depinde de continuarea lui.
Oricum, față de tine și așteptările sunt mai mari, iar erorile nu sunt trecute cu vederea.

Cătălin, am un dinte împotriva postmodernismului dar e posibil ca poezia asta să aibă ceva influențe și dintr-un curent de care, de regulă, mă feresc. În el își găsesc un refugiu comod toți frustrații și nechemații, care dacă nu le înțelegi versurile, îți vor răspunde întotdeauna: Dar e postmodernism, ce vrei să pricepi; are atâtea sensuri; alegeți!
Eugen, o să verific, e foarte posibil să ai dreptate. Când am scris-o nu m-a prea interesat acuratețea, vroiam să nu pierd ideea. Dar acum se cuvine s-o perii.
La recitire!

E senzația amară pe care mi-a lăsat-o citirea lui Henry Miller cu Primăvară Neagră. Gust de nisip în gură, deznădejde, semisalvare prin beția provocată de cuvânt. Mă bucur că v-a plăcut.

Ce anume?

Regret că nu l-am citit pe Heinrich Heine dar e un imbold suplimentar ca să o fac. Din păcate, eu nu m-am fixat pe un anume stil, încă îmi place să caut sau să încerc diverse lucruri în poezie și proză. Oricum, vă mulțumesc pentru încurajări.

Ipohondria nu e o boală în sine, ca apendicita, gripa sau blenoragia. E mai mult o idee fixă, obsesia că suferi de o boală sau că orice te înconjoară te poate îmbolnăvi. Deci e o formă de nebunie. De aceea am preferat să spun că sunt nebun și nu bolnav. E mai mult și mai grav decât boala!

Frumos articol, Liviu Nanu îl merită cu prisosință. Mă și întreb câteodată de ce el își mai pierde vremea în spațiul virtual, când ar trebui să fie mult mai implicat în mișcarea literară reală. Mă mir că nu l-am văzut la televizor la emisiunile de profil, că nu i-am găsit vreo cronică prin revistele literare, că nu și-a lansat cărțile prin țară. Ar merita o promovare la nivel național, nu doar pe internet. Aș vrea să-i pot vedea cărțile în librării sau biblioteci. De ce nu se întâmplă asta nu știu, dar ce știu e că Liviu Nanu e un poet. Poet adevărat, pe care ar fi trebuit să-l citim deja la rubrica clasici.

De lucrat va fi tot timpul! Știu că folosesc clișee în poezia asta (nu doar în asta) dar e intenționat aici pentru că mă folosesc de imaginile cu care ne saturează comentariile școlare despre viața lui Eminescu: sărăcia și singurătatea geniului, comuniunea cu natura, Christul poeziei ș.a.m.d.
Eminescu este proaspăt la fiecare citire, dar comentariile rămân din păcate aceleași, blazate în, vorba ta, imagini care scârțăie.
Nu știu dacă reiasă toate astea din poezie, dar dacă nu, sunt gata să-i fac un comentariu. Bleah!!!

Excelentă! M-am amuzat copios. Mi-am și imaginat ședința asta, ținută la modul foarte serios. Cu discuții despre postmodernism, despre steluțele amicilor, punctajul acordat ș.a.m.d. N-ai vrea să-i scrii și actul 2?

\"Anii cinematografului\", pe care de abia acum i-am descoperit, sunt niște bijuterii. Excelent scrise, familiare, debordând de umor dar și de nostalgie. Vi se potrivesc, în opinia mea, mult mai bine decât celelalte texte cu iz s.f. Vă mișcați mai dezinvolt aici, mai natural, mai omenesc. Respiră întreaga vână de scriitor prin textele astea. Și titlul e bine ales, mă duce cu gândul, nu știu de ce, la Carnivale de pe HBO. S-ar putea închega o carte frumoasă cu ele. Aștept continuarea, cu mare plăcere.

Excelent textul tău. Putea fi postat la fel de bine și ca proză (schiță). Suculent, bine scris, plin de umor. Am râs în hohote. Are nerv, păcat că nu e citit de mai multă lume. Au sute de citiri poezii de toate jena iar astfel de materiale adevărate trec neobservate. Dar să nu-ți pese, eu unul te mai aștept și cu alte texte la fel de bune.

Merci de sugestii, am corectat ce trebuia. Cu Eli-Eloi am găsit în Biblii ambele variante. Dar e mai bine Eli!

Părerea mea și a lui L.D. despre haiku diferă. Dânsul ar prefera, probabil, să scriu doar despre răsfrângerea lunii în apa lacului ori foșnetul frunzelor de toamnă. Să scriu ca japonezii de acum 200 de ani.
Nu o fac pentru că nu simt astfel. Dar nici nu am ajuns atât de postmodernist încât să îmi încifrez cuvintele ca să nu mă citească decât inițiații. Și așa ultimii doi cititori mi-au făcut dovada că nu toată lumea înțelege ce am vrut să spun. Poate tocmai pentru că „poezioarele” astea sunt prea simple iar literații vânează altceva, ei caută doar sensul ascuns.
Nu există aici astfel de sensuri. Totul e la vedere. Acolo unde eu (publicul), urcând pe Golgota, îl scuip pe Isus iar el nu răspunde gestului meu de ură, morala e limpede: gestul pe mine mă coboară, pe El îl ridică.
Sau când spun „Îmi crește pe umăr o cruce. E Paști” totul e foarte clar. Poate clar doar pentru cei din popor, cum spune criticul. Dar nici nu îmi doresc mai mult! Pentru oamenii obișnuiți, ca mine, scriu, nu pentru absolvenții de filologie sau cei care au nostalgia unei diplome în filologie.
Jocul de cuvinte frânge-înfrânge, rimat cu a plânge, se bazează pe argumentul că poți distruge fizic un om dar e mai greu să-l desființezi moral. Dovada: sărbătoarea aceasta!
E firesc să mă folosesc de puncte de suspensie, de semnul exclamării etc. E o naivitate să mi se reproșeze așa ceva. Spațiul acestui gen de poezie este limitat, trebuie să-l storc la maxim, chiar prin necuvinte. Nu văd unde e problema. Alții își colorează textele în verde, roșu sau albastru ca să își pună în valoare poezia, ori îi atașează o poză, eu de ce n-aș folosi semnele de punctuație?
Da, e Paște, în aceste zile trăiesc altceva. Am simțit nevoia, ca un pseudo-creștin ce sunt, să scriu aceste „pseudo-haiku-uri”. Unii le gustă, alții nu. La fel cum unii au credință iar alții sunt orbi... Până la urmă, se poate spune cu siguranță cine are dreptate?