7 Haiku-uri - ep. 3

Superb! În special primele patru mi-au plăcut, mai mult si mai mult “Credintă?“
“Peste tot caută
Semnul trecerii Tale
Numai în ei, nu!“

Foarte frumoase Cosmin, felicitari. Chiar daca nu sunt chiar in spirit haiku, sunt in spiritul acestor zile, cand, ar trbui sa fim mai buni, mai toleranti, sa-l cautam macar in aceste zile pe El in noi.
\"Și-mi crește pe umăr o cruce\", f.frumos

~ Numai bine! ~

Mulțumesc dar, ca să fiu sincer, nu sunt foarte credincios, nu am ținut post ș.a.m.d. Dar simt în mine ceva mai durabil decât trupul. Simt și eu că există ceva dincolo de noi, ceva care ne va „recupera\" pe toți, într-un final.
Vor mai urma mâine încă alte 7 haiku-uri cu aceeași temă. Sper să vă bucure și acelea.

\"Urcăm Golgota.
Eu te scuip. Tu nu.
Eu cobor. Tu urci\"
Au un aer de epigrame ratate, poezioarele astea care poarta denumirea de haiku-uri. Sunt ratate fiindca sunt fara poanta, fara miza, dar simt ca \"e de ras\". Ma tem ca nu sunt amuzante, ci rizibile. Ca de pilda repriza asta de scuipaturi ca intr-o inclestare intre copiii strazii. Sau:
\"Sânge, sânge... Ce
Durere te frânge! Dar
Nu Te înfrânge.\"
care are chiar tonalitati populare; dar sonoritatea pare parodica, iar parodia, la randul ei, fara spirit. Ori aceasta:
\"Mă dor brațele
Și-mi crește pe umăr
O cruce... E Paști!\"
in care ni se dezvaluie anumite ciudate simptome ale venirii Pastelui.
Si mai trebuie sa remarc folosirea semnelor exclamarii, interogatiei, in abuz, pentru a da o urma de expresivitate unor poeme fara expresie.

Cosmin,
Desi exprimata foarte abrupt, ti-as recomanda sa iei drept etalon parerea lui Liviu Dascalu si sa intrerupi sirul acestor pseudo-haiku-uri, indeosebi pe tema aleasa. Dupa cum am putut cu totii vedea, tu excelezi uneori in domeniul prozei (re. Satul binecuvantat) si poate ar fi bine sa insisti acolo unde trebuie.
Numai bine si Sarbatori Fericite!
Arcturus.

Părerea mea și a lui L.D. despre haiku diferă. Dânsul ar prefera, probabil, să scriu doar despre răsfrângerea lunii în apa lacului ori foșnetul frunzelor de toamnă. Să scriu ca japonezii de acum 200 de ani.
Nu o fac pentru că nu simt astfel. Dar nici nu am ajuns atât de postmodernist încât să îmi încifrez cuvintele ca să nu mă citească decât inițiații. Și așa ultimii doi cititori mi-au făcut dovada că nu toată lumea înțelege ce am vrut să spun. Poate tocmai pentru că „poezioarele” astea sunt prea simple iar literații vânează altceva, ei caută doar sensul ascuns.
Nu există aici astfel de sensuri. Totul e la vedere. Acolo unde eu (publicul), urcând pe Golgota, îl scuip pe Isus iar el nu răspunde gestului meu de ură, morala e limpede: gestul pe mine mă coboară, pe El îl ridică.
Sau când spun „Îmi crește pe umăr o cruce. E Paști” totul e foarte clar. Poate clar doar pentru cei din popor, cum spune criticul. Dar nici nu îmi doresc mai mult! Pentru oamenii obișnuiți, ca mine, scriu, nu pentru absolvenții de filologie sau cei care au nostalgia unei diplome în filologie.
Jocul de cuvinte frânge-înfrânge, rimat cu a plânge, se bazează pe argumentul că poți distruge fizic un om dar e mai greu să-l desființezi moral. Dovada: sărbătoarea aceasta!
E firesc să mă folosesc de puncte de suspensie, de semnul exclamării etc. E o naivitate să mi se reproșeze așa ceva. Spațiul acestui gen de poezie este limitat, trebuie să-l storc la maxim, chiar prin necuvinte. Nu văd unde e problema. Alții își colorează textele în verde, roșu sau albastru ca să își pună în valoare poezia, ori îi atașează o poză, eu de ce n-aș folosi semnele de punctuație?
Da, e Paște, în aceste zile trăiesc altceva. Am simțit nevoia, ca un pseudo-creștin ce sunt, să scriu aceste „pseudo-haiku-uri”. Unii le gustă, alții nu. La fel cum unii au credință iar alții sunt orbi... Până la urmă, se poate spune cu siguranță cine are dreptate?