Cârciuma lui Bicuță - 1

Bicuță își trece clienții pe un caiet dictando. Toți plătesc la chenzină. Săndel – 300 votcă săniuță Domnu profesor – o cola și 6 beri Bergănbir Dan a lu nașu – 5 coniace mari Mișu electricianu – 2 romuri (achitat) poetu – cinșpe beri și 10 cafele Bidigaie țambalagiu – 7 romuri și 4 pungi de semințe. Bidigaie nu mai cânta la țambal, îl vânduse, avea datorii mari la întreținere dar îi plăcea să bată cu degetele în masă când se îmbăta. Toți își aminteau când îi pusese unul la o nuntă un șarpe în țambal de era să moară țiganul pe coarde. Altceva nu prea se știa despre Bidigaie decît că avea un băiat în pușcărie în Spania. Bicuță a așternut în fața cârciumii un petic de mochetă verde pe care nu se șterge nimeni. Pe rafturi așteaptă melancolice și prăfuite doar sticle goale de toate felurile. Nu are bani de aprovizionare. Când se face comanda o trimite pe nevastă-sa, Viorica la non-stopul de vis-a-vis. - Viorico, du-te la alimentară și ia două bidoane de cola, 10 beri și o juma de votcă. Da-i ceri proaspătă c-o dau la un bolnav. Râde singur de gluma lui și privește în jur să observe reacții. Nimeni nu schițează nici un zâmbet, nu se face nici o remarcă. Bicuță nu are un repertoriu prea vast la poante. Până vine marfa iese în prag și ademenește clienți noi care trec pe stradă în treburile lor. - Domnu Aurel, nu mai treci pe la noi, avem marfă proaspătă, uite și prietenii lu’ matale sunt aici. Uneori ține, de cele mai multe ori nu. Dar Bicuță nu se supără. Știe că acum, vara e mai greu să stai în cârciuma lui, „Soare Internațional” (așa îl cheamă, Soare), învelită în tablă vopsită maro pe toate părțile. Iarna e altceva. Bagă un braț de lemne în godin și îl încinge până se înroșește tabla. Ideea e să nu stai prea aproape de el că riști să iei foc cum s-a întâmplat cu unul care nu știa șmecheria, un țăran din Coșoteni venit la târg să cumpere talaș și nimerit pe acolo din întâmplare. Că Mișu l-a și întrebat: - Auzi, bre, știi cine-a inventat talașul? - Nț. Cine? - Pinnocchio, când s-a jucat prima dată cu puța. Când nu are clienți Bicuță își invită cumnații la masă și mănâncă mici făcuți la grătarul din spate, între blocuri. E meseriaș la mici, uneori când e în toane bune, adică e beat, mai dă și clienților, fără bani, are el grijă să-i taxeze la băutură. De câteva ori a avut și discuții cu locatarii din cauza fumului și a manelelor. Dar Bicuță are diplomație cu toate că e țigan, (sau poate tocmai de-aia) și conflictele se sting din fașă. Săndel vine de obicei însoțit de copil. Copilul, într-a patra îi spune lui taică-su într-o zi: - Hai acasă că trebuie să-mi termin compunerea. Atunci Bicuță vine cu ideea: - Domnu Săndel lăsați copilul să scrie aici la masă. Și șterge o masă de niște firimituri invizibile, cu gesturi largi, mărinimoase. Am și pix și hârtie să facă o compunere frumoasă. Viorico adu-i copilului un suc. - Ce temă ai? Îl întreabă Săndel. - Cum mi-am petrecut vacanța. - Păi scrie acolo că ai mers cu mine la cârciumă și că ai cunoscut oameni interesanți și deștepți. - Adică care oameni? - Uite, domnul inginer, domnul profesor, Mișu electricianul, Bidigaie… - Și ce să scriu despre ei? - Scrie că sunt băieți de chioșc. Uite, și poetul, că de el uitasem… - Și cum să închei? - Încheie așa: Ce frumos a fost la restaurantul lui Bicuță. Că veni vorba, Bicuță mai adu două beri și un pepsi pentru ăsta micu’ Copilul începu să scrie. Mâzgăli câteva linii apoi scrise un titlu mare „CUM M-IAM PRETECUT VACANÞA DE VARÔ . Apoi se opri și se uită fix la taică-său. - Și cum încep tati? - Începe și tu cu descrierea peisajelor, adică a locului. Te uiți atent în jur și scrii ce frumos e aici, mesele, scaunele, pereții, icoana cu leduri și ceas... Să nu uiți personajele, adică oamenii în primul rând, sunt foarte importante. Poți să scrii și despre pisică. - Bicuță, zise Săndel, mâine ne faci niște mici. Pe la 11 dimineața. - Face băiatu’. Viorico, auziși? Să iei niște carne tocată de la caramargerie. - Ba mâine nu pot că e sâmbătă și mă duc la adunare. Viorica nu era adventistă convinsă, doar se fandosea, mergea sâmbăta la adunarea adventiștilor, mai schimba și ea o vorbă cu doamnele, intra în lumea bună, sau cel puțin așa își închipuia. Măcar avea cu cine schimba o vorbă. - Auzi domnu’ Săndel că nu poate. Poate duminică… - Da’ tu nu poți să treci s-o iei? - Nu trec domnu’ Săndel că n-am bani și mai am și datorie la ăla. „Ãla” era cumnatul lui Bicuță. Pe mine mă taxează da’ pe Viorica o mai iartă că frati-su’, deh… - Mâine se duce și nevastă-mea la cimitir, zise Mișu. Că-mi vine să și râd. - Cum să râzi? Asta e treabă de râs? - Păi cam e. Nevastă-mea ieșea din gardă (era asistentă la spital) acu trei zile și era zi de salariu, a mai așteptat să-și ia banii. Când să iasă pe poartă, vine un cerșetor la ea, ăla care stă și-n gară și cerșește pe peron vinerea când e zi de târg și vin perețenii la obor. Ãla știa și ziua de salariu, stă pe la bănci și la spital, mai merge și prin școli… și-i zice „săru’ mâna tanti, nu-mi dai și mie un ban?” Nevastă-mea se caută în poșetă da’ casierul îi dăduse numai hârtii mari. Zice „n-am acum mărunt, am numai hârtii”. „lasă tanti, nu-i nimic, ne vedem sâmbătă la cimitir”. Nevastă-mea a rămas perplexă. „cum la cimitir”? „Păi nu ai și matale morți în familie? îmi dai atunci”. Eu am râs pe chestia asta când mi-a povestit acasă dar ea a rămas de-atunci cam visătoare, o văd cum își face cruci prin casă. Că părinții ei trăiesc. Și bunicii la fel, nu are treabă cu cimitirul încă. - Despre morți nu trebuie să vorbim, mai ales de rău, zise Săndel. Eu am simțit sufletul lu’ bunicu cum bântuia prin casă cel puțin un an după ce-a dat colțu’. Era așa… omniprezent, la masă cu noi, pe balcon, în cămară… - Cum vine asta omniprezent? întrebă Bicuță. Că eu nu pricep. - Adică e peste tot, preciză Săndel. - Cum ar fi că sunt io când la tejghea, când la grătar, când la masă? - Cam așa, Bicuță. Ceva în genul acesta. - Aha, am înțeles. Omniprezent ca mine și omniprezent ici și acolo ca Viorica, că ea stă mai mult la bar și la cumnată-sa.