Camera cu Copii

Vă ofer posibilitatea să citiți în întregime scrisoarea unui coleg de-al meu care s-a stins în ultimul an de liceu: N, Mi-i somn. Este prima dată în ultima săptămână când rezist somnului. De obicei îl căutam. Sper să nu adorm înainte de a termina această scrisoare. Duminica trecută am avut un vis ciudat – se făcea că sânt într-o încăpere mare, nu-i vedeam nici tavanul, nici pereții, iar în jurul meu șapte copii se jucau cu sfere, cuburi și piramide colorate. Nu-ți pot spune dacă erau fete sau băieți, nici vârsta exactă nu le-o pot determina – să fi avut vreo patru-cinci ani… Am citit că nu există vise color – să știi că nu-i adevărat – jucăriile copiilor din vis aveau culori aprinse, stridente, multe dintre care nu au denumire. De obicei visele sunt scurte, acesta a durat, cred, exact atât cât am dormit – șase ore. Șase ore am stat în centrul copiilor și am privit vrăjit la jocul lor. În tot acest timp nici unul din ei nu a scos vreun sunet. Nici n-au privit în direcția mea. M-am trezit impresionat de acea imaginea stranie. Credeam că o voi uita curând. În acea zi totul în jur mi-a părut cenușiu și plictisitor. Mai ales liceul. De atunci nu am mai reținut nimic din ce mi se întâmpla în viața obișnuită. În noaptea următoare iarăși am nimerit în camera cu copii. Cei șapte și-au început jocul cu figurile geometrice, iar eu îi urmăream vrăjit. Am încercam să găsesc un sens în acțiunile lor – lucrau sârguincios și coerent, cu toate că nu construiau nimic. Am observat că fiecare copil lucrează cu figuri de o singură culoare. Visul iarăși a fost lung, dar de data aceasta cu un sfârșit neașteptat. După mai multe ore de joc, unul din copii fără a se întoarce m-a întrebat: “De ce pleci?”. Am încercat să-i răspund că nu plec, dar în acel moment a sunat deșteptătorul. M-am trezit iritat. Imaginea copiilor în joc mi-a stat în fața ochilor toată ziua. Eram rupt de lumea din jur. Totul îmi părea plictisitor și pal. Nu răspundeam la întrebări, nu vorbeam cu nimeni și nu doream decât să fiu lăsat în pace. Eram sigur că la noapte voi nimeri iarăși acolo unde m-am simțit viu și liber. Într-adevăr în noaptea a treia am nimerit iar în camera cu copii. Din primele momente am încercat să intru în contact, dar la întrebările mele ei își continuau tăcut jocul. Timp de câteva ore am vorbit, dansat și cântat în jurul lor – nici o reacție. Într-un moment unul din copii, continuând să clădească jucăriile, a spus: “Mie-mi place să mă joc.” M-am trezit transpirat. Dimineața am mers direct la magazin și am cumpărat un set de jucării – cuburi, sfere, piramide, dar când le-am despachetat, m-am simțit naiv și neputincios. Nu m-am mai dus la liceu. Umblam prin casă și nu îmi găseam locul. În orice cameră mă simțeam ca într-un cavou. Am încercat să dorm amiaza, dar fără folos – am avut parte de somn fără vise. Când m-am trezit am început să plâng de ciudă. A fost cea mai lungă zi din viața mea. Din acea clipă fiecare zi urma să fie cea mai lungă. După lungi așteptări s-a întunecat. M-am culcat pe la vreo șapte seara, dar nu am adormit decât după cinci ore de chin. Așteptarea mi-a fost răsplătită pe deplin. Am nimerit în camera cu copii. Știind deja că nu am nici o șansă să le atrag atenția, am stat doar și am savurat jocul lor – figurile geometrice, care nu se terminau niciodată, în mâinile lor deveneau ființe. La sfârșitul visului unul dintre copii s-a întors și m-a privit în ochi. Mi-am reținut respirația. “De ce nu te joci cu noi?” M-am trezit disperat. Cât eram de prost! De ce nu am încercat să construiesc alături ei?! A urmat o zi de coșmar. Simțeam cum timpul trece încet, încet, încet. Mâinile îmi tremurau. Corpul atârna pe mine și mă trăgea în jos. Am plecat la liceu, cu gândul că ieșirea mă va scoate din starea în care eram, dar degeaba. Lumea este monotonă și cenușie, plină de sunete enervante și false. Vedeam fantome care treceau prin mine și luau câte ceva. Corpul mă hoinărea prin străzi și parcuri, dar timpul mă ținea în loc. Îmi urmăream mișcările străine. Corpul m-a adus acasă. Știam că e inutil, dar iarăși m-am culcat pe la șapte. După câteva secole de chin am adormit. M-am apropiat atent de unul din copii și am început să înjgheb ceva din figurile lui. Am construit câteva ore. Era dulce și proaspăt. Pluteam. Știam că pot face orice, dar vroiam să fac ceea ce făceam. La un moment dat unul din copii s-a întors la construcția mea și a început a râde. S-au întors și ceilalți și au râs și ei. Am privit în jos la construcția mea – era atât de nătângă și complicată în comparație cu cele ale copiilor din jur, încât am râs și eu. Am hohotit de rând cu copiii vreo câteva ore, fără încetare. Au fost, probabil, cele mai fericite ore din viață. Ziua care a urmat a fost o așteptare lungă și dureroasă Am observat într-un moment că mâinile și capul îmi tremură. Mă mișcam din ce în ce mai puțin și mai încet. La liceu, desigur că nu am mai fost. Mi-am sunat părinții și le-am spus că totul este în ordine, ca să nu mă viziteze. Seara am observat că am încărunțit, dar nu-mi mai păsa. Viața nu era decât un coșmar. De aceea încercam să-l uit. În schimb visul era din ce în ce mai captivant. Ore întregi am construit alături de cei șapte copii. Construcția mea, uneori mai reușită, alteori mai stângace interesa copiii într-o măsură foarte mică. Simțeam că devin din ce în ce mai îndemânatic. Am înțeles armonia culorilor și treptat în loc de șapte culori mânuiam un infinit de nuanțe. Am privit în vis la palmele mele și am înțeles. În noaptea următoare totul se va termina. Voi fi în camera cu copii, în același vis. Voi fi cuprins de inspirație și în armonie cu construcția din jur. Voi simți figurile cum simt literele fără să le observ când scriu. Voi ști unde vreau să ajung și nu mă voi grăbi – știu că nimeni nu mă mai poate opri. Voi lucra repede și flămând de împlinire. Copiii se vor opri din jocul lor să mă urmărească fermecați. Când voi termina mă voi simți Dumnezeu. Probabil că voi fi în acel moment. Voi privi la construcția mea și voi înțelege că am înțeles totul. Voi vedea răspunsul la toate întrebările. Voi vedea toate întrebările. Construcția voi fi eu. Copiii nu vor pricepe nimic. Construcțiile lor monocrome sunt felinare fără viață – a mea va fi cerul înstelat. Ei nu fac decât să cânte aceeași notă la nesfârșit – eu voi compune o simfonie. Unul din copii se va întoarce și-mi va spune: “Noi nu ne mai jucăm cu tine.” Și atunci mă voi trezi din ambele vise. Nu voi fi nici aici și nici acolo. Sunt foarte bătrân. Sunt bătrân și fericit că am realizat ceva în viață. Mai am a-ți spune foarte multe, dar nu pot rezista somnului.