Sorana Petrescu Felicia

Eu am fost pagina ta albă, desprinsă din jurnal, deschisă în gol, ca cerul senin. Tu ai fost cerneala mea neagră, labirintică, fluidă căutare - compoziție sonoră, scrisă în rana

Mi-e dor de tine uneori - de tine cel închipuit, imaginat, nedeslușit, rămas nestins și neînceput... Am construit pe umerii tăi neatinși, aripi care m-au învățat zborul întors spre

Subtilă, imponderabilă descătușare de contur – nerostite, nescrise, asemeni istoriilor din nopțile ale căror vise iți devin secrete odată cu venirea dimineții, imaginile tremurate.. Lumina

Fiecare șoaptă rostită gol, în gând, mi-a devenit azi, din ascultată, ascultătoare, din îmbrățișare, depărtare m-a devenit, m-a îmbrăcat, ca pe-o străină, în alb veșmânt, de data

Revederea perfectă dincolo de priviri iscoditoare, sau lumini fosforescente, ce ne-ar putea împiedica să respirăm iluzii, cum ne place, dincolo de statica absurdă a unui nume, identitate ce

Poate că ți se întâmplă și ție să pui mâna pe telefon și să te ardă cenușa încă fierbinte așezată-n straturi pe-al nostru palid suflet, ca o cafea neagră, tare, tare, tare, în miez de

Mă gândesc la tine, în doliu de seară, prea roșu și devreme e astăzi apusul, nu crezi? și la fel de departe ca orizontul pe care mi-l devi, îmi vine să fug de mine... Am văzut cum a

Cât de singuri o să fim. Dar cât de singuri am fost? Până și această întrebare își găsește greu răspunsul. De atâtea ori mi-ai spus: \"Mă simt atât de singur...\". De atâtea ori ți-am spus același

Tresar, pe rând, mă sting, și fiecare picătură curge într-o altă direcție. Acesta este felul meu de-a iubi, o lupta deschisă între continuu și niciodată… O piesă de teatru, un absurd, în

Ingerul ma-mprastie prozaic ma tansforma intr-o vijelie de ganduri toate, de El alese, pentru a ma trezi apoi, din somnul noptii mele de atatia ani de zile. Dar uita unul

Crește timpul în ciorchine pe umbra ta și nu seamănă cu nimeni și nimic iluzia în ochi de soare ce m-a orbit până la nebunia șoaptei nicicând rostite.

Mă ascund de tine mă ascund în toate lipsurile mele mă ascund în albia durerii ca să-ntâlnesc o picătură de rouă pură fericire și totuși mă ascund până și-n haos rătăcesc până și-n

Îmi întind mâinile peste ape, rece, nici o reflecție, cresc din mine rădăcini și fructe buruieni cățărătoare... trece prin mine lumina uitând să-mi îmbrățișeze formele trec peste tine

Am început să plantez semințe de semilună în luciul sterp al apei, noaptea, și mă priveam în ape, cum mă simțeam în ceruri departe, prea departe pentru-o lună plină. Am început să plâng când

toate semnele se vor întoarce spre tine am să plâng înainte ca timpul să-mi abată lacrimile din drumul lor spre universul încâlcit pe buze de toate stelele și norii uscați mascați mirați

Toate semnele se vor întoarce spre tine. Am sa plâng înainte ca timpul să-mi abată lacrimile din drumul lor spre univers încâlcit pe buze de stele şi nori căscați

coada de șarpe se-ncolăcește de jur-împrejurul daimonului meu nebun deja de-atâta pâine și apă de-atâtea lacrimi aruncate-n borcanul cu vid al dimineții și mai tare mai tare dar diafan

M-au inchis in pumnul lor toti zmeii toate lighioanele de-ntuneric si-o povestea fara sfarsit... Am murit acolo in gaura spaimei asa-mi soptesc peretii, asa-mi sopteste asfaltul, in

Trebuie sa fiu fericita pentru ca iubesc? Trebuie? Sau trebuie sa fiu fericita, pentru ca Te iubesc? …Stau si-mi enumar in minte momentele in care sa fi fost cu adevarat eu, atat cat am ramas, din

Te-am urmarit cum mi-ai cazut din brate, alunecat din vise, pe acoperisul greu al norilor ce-au naufragiat intre noi perpendicular de-au picurat tot extazul din mine pana am uitat ce-nseamna

Pentru sufletul tau, pasare de fum, ti-a mai ramas vreo dorinta, sau macar un cuvant? Pentru pleoapa demult inchisa a vietii, in fata noastra… Pentru sufletul tau, adiere de triste

Ai ajuns s-atingi lumina cu mana, sa plangi doar lacrimi din carnea visarii, dar degetele stravezii ti-au inghetat deschise intre sensuri, te-ai ratacit, in timp ce eu scriam poem despre

Pietre prețioase au fost clipele măsurate cu linia ruginită de-atâta timp trecut prin absența lor, ca firul prin punctul negru din mărgăritare, și când s-au terminat de

Nu știu din ce timp te-am cules, de-mi pare a-ți cunoaște dinainte cuvintele șoapte depline - paradoxul din mine Ești! Poate că n-ai fost niciodată mai mult de-o imagine, încrustată-n