Poate că n-ai fost niciodată

In poeziile tale apare frecvent motivul timpului; imi displace in general folosirea lui din motivul ca apare sub acelasi invelis melancolic in care eul liric cade prizonier si poezia nu aduce nimic in simtirea cititorului decat regretul trecerii lui si neputinta conditiei umane contrariata de forta sa. Una dintre abordarile sigure a trecerii timpului in poezie o gasesc in glosa eminesciana, privita la modul obiectiv, intelept, din gandirea unei mari cunoasteri, nu din evocarea simpla (sau in stare bruta) a sentimentului/trairii fata de trecerea ireversibila (si/sau nostalgica) a timpului. Daca in aceasta lume exista lucruri pe care te poti baza sau altfel spus ai certitudinea ca exista, doua dintre ele ar fi moartea si timpul. In aceasta poezie ca si in altele apari intr-o ipostaza (nu completa) de neputinta in fata lui insa care da frumusete poeziei tale, aduce lectorul spre o frumusete anume; ba mai mult, un lucru mai interesant este existenta frumusetii apodictice in tot ceea ce reprezinta sentimentul si interiorul lumii pe care o creezi, desi predomina sau un axis mundi ar fi El, ca iubire pierduta. Vorbeam de timp: timpul primeste viata prin existenta (trecuta) a Lui, astfel incat nu este doar o stare de regret, ci o continua viata insusi prin lipsa lui. Poezia incepe puternic, dar strofa a doua nu-mi spune mult, e prea comuna imaginea comparativa pe care ai folosit-o. Strofa a treia este ceva-ul tau, o tresarire, o meditatie, ceva atat de intim si frumos nuantat (cu care m-ai obisnuit si-n alte scrieri), iar ultima strofa este are tot o tenta personala in care dai putin inapoi, aduci o umbra de ambiguitate din care vei crea alte frumuseti. Sorana, remember: \"you\'re not alone\".