Sorana Petrescu Felicia

Întâmpină-mă, te rog, în pragul ușii ființei mele, prinsă captivă în zidurile palatului de cleștar ! Fermecați am fost împreună, într-o poveste lipsită de mila unui sfârșit. I-am pătruns deja tate

Pe un lac, întristat de cer - copil din eter, am observat ( în iluzia observației ) clipind, doi ochi de apă. Negrii ca adâncul ce-l purtau, în avânt sălbatic... Reîntrupații - Ai mei,

Mă-ntâmpini expus, în mantia-ți grea, țesută-n cuvinte alese, pictate pe aceiași pânză- mozaic în devenire, de nopți și zile albe petrecute-n noi. Copiat-am un întreg jurnal de viitor în

Neîmplinite De mi-ai fi vorbit chiar și numai odată alb, pe cord deschis. Identitate Falsă Port act de înger, într-un portofel de zmeu, judecă-mă tu ! Aripa Caldă ca un

Pe strada îngustă, picată-n josul abrupt al drumului, am observat, plimbându-se, mână-n mână cu briza vântului, o bucată, mai mult sfâșiată decât tăiată, de material. Atenție – sfâsiată ! ( Te

Am pășit, prima mea dată, încrezătoare pe ape, Părăsindu-mi insula, mult prea bărână - vulcan de ceară, Cu tine de mână, curajos, să mă-nfrunt. Tu, ce mi-ai mântuit, cu blândețe, toate spaimele,

Am închis ochii, ca arși de artificialele lumini, Peisaje străine. Și am curmat, deodată, Și culmea rău ramificată a durerii, Înnoptând, așa, pe lipsa-ntinsă de-ntuneric, lună și

Imaginar Îmi plâng copiii, Crunt, de foamea visării- Nenăscuții mei. Prezicere Ceașca de cafea, Zațul de nisip a-nscris- Scoru-n viitor. Rebela În umbra stelei, A-ncolțit

Crepusculul a ajuns la răscruce. Ochii vitregi ai minții n-au acceptat să se-nchidă, nici în noaptea asta. Mă bântuie singuri strigoii. Stropind în jur aroma lor de tămâie, de mirt în

A plâns cercul strâmt De patimi răstignite- El, trist Dumnezeu.

Îmbătrânit-au Sensurile-n noi, pe loc- A-nviat moartea.

Cu tot veninul din cuib și iscoditoare priviri, În timp ce dormeai, șerpii-mi descojeau simțirea. Au adus cu ei toate lighioanele pământului, De pretutindeni, de sub apă și ceruri, Ca pentru

Din memoria picăturii rătăcite în nor Coboară îngerul, de jos în sus, în zbor, Cu tainele lui, întruchipându-mi-le toate, Ca în oglindă fiindu-mi visele furate Căzându-ne greu înspre clipa de

Și iarăși, încep cu sfârșitul. Asfințitul a coborât în țărâna memoriei. Ochii singuri s-au închis, de parcă evaporându-se De pe chipul tău, ars de patimi. Rândurile tuturor mărturiilor Tăiate în

Arșița, focul – în fine – vreascuri trosnind, încălzind întunericu-n mine, Cum moarte nu are bătaia din pieptul prezentului cert, sacadata rușine, Singurătatea-mi duhnește prin pori, cuibărită în

Să mă trimită departe, să mă scufunde adânc în apele uitarii, Să mă pună-n lanțuri, să mă golească pe deplin de mine. Visate, plâng cântările apelor, curgând într-nsele, Minunile curcubeului îmi

Cuvinte virgine, umezindu-mi buzele arse de sângele închegat - rana infectă a rațiunii. Visele palide și bolnave își sapă mormintele în stânca sufletului meu - condamnate. Abisul își pune țărână-n

Privind în sus un cer de patimi lumini in lacrimi un biet apus... Se lasă noapte întunecată, la judecată, stelele, șoapte. Și mă trezesc, trezit-am fost mereu, de te iubesc, te voi

Am închis porțile. Bătăile inimii au început, pe dată, să crească, ca nebune. Sunetul ăsta – ritmat – încet, pe neobservate, a dat naștere unei imagini. Pervazul ferestrei întredeschise a întâmpinat

Licuricii au împânzit pădurea. Li se făcuse atât de cald. Devastator de cald. Unul câte unul, începâd a arde în propria lumină, fără pic de căldură de altfel. Arzând doar în iluzia unei feste jucate

Mi-am spus: “Aș vrea să vă evadez din gândire”. Desuetă formă a încleștării umane. Nu este un chin care ține de individualitate, e doar o aparență menită să păstreze dorința de a continua.

Trăiesc mereu - murind încetul cu-ncetul, Viața îmi rescrie în coduri alfabetul. O unică lumină în spirit mă străbate, Dar prea străina-mi este - iluzie ce doare, Când își culege poama