Monumentul poetului necunoscut

Constantin Ștefuriuc. Vă spune ceva numele? Nu? Și totuși, este Poet. Poet pur-sânge, condamnat la tăcere prin moartea sa în 1994 și prin ignoranța noastră. Doar în Bucovina, locul său de baștină, se mai face ceva pentru păstrarea memoriei sale. În restul țării, nu. Nu-i nimeni de vină, pur și simplu, așa merg lucrurile. În acești ani, dacă nu faci zgomot, nu exiști. Ca să putem răspunde (parțial) la întrebarea cine este Constantin Ștefuriuc, vă solicit cinci minute de zăbavă. Cinci minute pentru a (re)descoperi un poet. „Aici în cer, în Bucovina, sus Poetu-i frumos ca Iisus. Un prieten de-al meu, altfel cuminte S-a-ncurcat c-o nălucă fierbinte. Părinții-l așteaptă în bocete crunte Băiatu-i cu Luna pe munte. Eu însumi în lacrimă scriu Cuvinte cu nume târziu.” (Aici în cer) Originar din Udești (satul cu doi academicieni și 20 de scriitori, cei mai cunoscuți: Magda Isanos și Eusebiu Camilar), Constantin Ștefuriuc este omagiat mai nou prin acordarea anuală a unui premiu literar cu numele său, în cadrul unui concurs de literatură organizat la Suceava. Mai mult, în acest an au fost tipărite 1.000 de exemplare ale unei antologii Constantin Ștefuriuc, numită „Cineva mi-a împușcat sufletul”. 400 din cărți s-au împărțit bibliotecilor din zonă iar 600 au fost distribuite unor cititori norocoși, printre care întâmplarea a făcut să mă număr și eu. Așa am ajuns să-l cunosc pe poetul supranumit la Suceava „prințul adolescenței”. „Ce-i frumos în noaptea trupului albastru Nu-i copita muntelui călcând pe nori Mai nebun e sângele pe pajiști Cu sfieli de prinț iubind în zori. Muzica-i mormântul meu de rege Fluturii zăpezii înfloresc pe cruce Iarba crudă, iarba crudă să rămână Restul nopții se va duce, se va duce.” (Adolescență) Și totuși, Constantin Ștefuriuc ar fi putut să fie un nume popular nu doar în regiunea sa natală pentru că a publicat între 1970 și 1985, la editurile Eminescu, Junimea și Cartea Românească, cinci volume de versuri: „Pe o vârstă de băiat”, „Aripa mea de soare”, „Desculți, pe cer”, „Frumosul în piele de tigru” și „Singurătatea de după dragoste”. Cele din urmă poezii i-au fost culese în volumul publicat postum: „Structura lacrimei”. După aceste șase culegeri de versuri, de poetul ale cărui creații respiră o poftă nebună de viață dar și o presimțire a morții timpurii, nu s-a mai auzit mare lucru. Umbra uitării era bănuită însă chiar de Constantin Ștefuriuc. „Mă încolțește Luna ca un lup Și ce suav am fost și am crezut în ape, Am răstignit ninsori de nopți pe trup Și-o iederă cu sâni era aproape. Coboară Luna lin în lumânări, Mesteacănul îmi mușcă sângele și-l bate, Un fum prea vânăt leagă depărtări Poate doar plâng, poate trăiesc, poate doar poate...” (Sfârșit) Ștefuriuc se raportează permanent la poezie ca la o relație de iubire: „Poemul este o nuntă, poetul este mire”. Femeile traversează luminos poeziile sale, autorul declarând că „iubește în hohote”. De fapt, el iubește cu pasiune viața, poate tocmai pentru că e străbătut în permanență de fiorul morții. „Un înger cu aripi de iarbă eram”, spune Ștefuriuc, care se refugiază veșnic în natură, îndrăgită pentru simplitatea, curățenia și frumusețea ei, care întinerește sângele și aduce trupului „fluturi la masă”. „Primăvara miroase a sânge tânăr și cald, Adolescența mea s-a dus păstor la stele Voi mai putea în Lună să mă scald Cu fetele-n flăcări, cu nopțile mele? Femeia sângelui meu, cu părul de soare, Cu dulceață în sâni, cu ochii fierbinți, Te-ntreb dacă adâncul te doare Și dacă-nflorești și dacă mă minți.” (Cu părul de soare) Dacă aș fi critic, aș mai vorbi despre modul în care Constantin Ștefuriuc se contopește în poeziile sale cu mesteacănul (copacul său preferat) sau aș vorbi despre temele sale: luna, tinerețea, dragostea, poezia. Dar scopul meu e doar acela de a vă aduce câteva minute în fața acestui monument al poetului necunoscut. Astăzi, Constantin Ștefuriuc este pe soclu. Mâine, altcineva va urca treptele uitării. Iar dacă mai este cazul să vă conving că poetul își merită cu prisosință cununa de lauri, iată, mai spicuiesc câteva versuri din antologia sa: „Soarele venea cu zăpadă în unghii, Luna umbla goală pe o câmpie ninsă.”; „Adolescenți înzăpeziți în iubire”; „Iubite făcute scrum în așternut”; „Încuie ușa cu un crin”; „Sufletul meu este flămând de privighetori”; „Inima mea e singură ca durerea”; „Vine toamna și se cațără pe pene”; „Emoționat ca o carte de debut”; „Sânii dulci ai melancoliei”; „Frumos ca un înger nedeclarat”; „Mă sfâșie o ploaie cu unghii de iubită”. Iar scepticilor, celor care pretind o poezie da capo al fine ca să-l poată judeca cum se cuvine pe Constantin Ștefuriuc, iată, le ofer la final un poem întreg, invitându-vă apoi să căutați prin biblioteci cărțile poetului ca să vă alegeți singuri poeziile preferate. „Când eram băiat subțire și umblam desculț pe cer Prea sfioasei, lumânării, doream mâna să i-o cer Trupul palid de mesteacăn îl roteam curat prin Lună Erau nopțile candide și eram din rouă bună. Când eram băiat subțire, stelele mai picurau Aur de culcuș de mire, fetele însă erau... Un sărut era o lume cucerită-n foc de crini Mă-nchinam la dorul nopții, merita să te închini. Când eram băiat subțire căutam cuiburi de fete. Sângele îmi da cu pumnul și purtam aprinse plete. Când eram băiat subțire am iubit, în nori, o fată. Doamne, cum plângeam ca proștii, tânăr mai eram odată!” (Când eram băiat subțire)