Corneliu Traian Atanasiu

Alină, așa știi tu să calci cu poezia pre poezie. Se-ngînă tot felul de deschideri și aurore în pașii tăi care tropotesc mărunt ca ploaia pe pervazul vieții.

Ochii se-nchid și se deschid. Pleoapele se strîng cînd de durere, cînd de drag strivind vreo lacrimă neplînsă pînă la capăt. Toate se petrec și le petrecem și nu le putem duce în valize, mai ales moartea. Cînd vei desface valizele, ea va fi în urmă, măcar o vreme, pînă la altă ardere, altă plecare. Și nici baticul nu va mai fi acolo, cînd se va ridica nebănuită noua zodie.

Oricînd ești binevenită în contemplarea mea. Știi să pășești pe vîrfuri și să te miști agil pe muchea subțire dintre uimire și veghe.

Îmi place cum o tachinezi. Crudă, crudă dar e feroce de proaspătă. Sîc! Uite că rămîne, n-ai s-o-ntomnezi prea lesne. Unde mai pui că la toamnă sigur ți se va năzări s-o invoci în absență.

Îmi place pendularea între \"nu sunt ce-ai vrea să fiu\" și \"am aripi de suflet pereche dar nu știu ce să fac cu ele\", respingere și chemare, refuz al derizoriului și al confortului pentru promisiunea unei aventuri înaripate. Care a ars clișeele.

Ceva se schimbă, revolta este dublă: și contra stării tîrîtoare, și a aceleia de zbor prea îngeresc. Nici pe coate, nici sub tutela zeilor. Iubirii îi e foame de verde viu, vrea frunziș și umbra păcătoasă a pomului. Vrea să scape de aritmetica meschină și mereu persecutorie, să evadeze în cartea vieții, să fie pură și simplă: \"sălbăticia mea culcată sub vitejiile tale\".

Iubirea se vede în oglinda care o rușinează și nu-și mai clamează doar drepturile violate, știe că trebuie să facă ceva pentru a merita \"șansa sângerării\".

Acum nici nu cred că ai crede tot ce scrie pe gard. Chestia cu atelierul este puțin metaforică. E un loc de întîlnire și de propunere pentru a fi citit și receptat lejer. Nu dai din coate să fii publicat pe undeva. Din capul locului ți se spune că asta e strategia: comentează pe alții ca să te comenteze și ei pe tine.

Cum și pe cine alegi, asta ține de multe, nu doar de dorința de a fi la rîndul tău vizitat. Te poți face de rîs dacă faci comentarii prea slabe, în doi peri, doar de formă (și asta se vede la multă lume cu ochiul liber). Ceea ce mi se pare salutar este că exercițiul este nu doar acela de a-ți scrie textele, ci și cel de a înțelege mai bine ce este un text văzînd cum ești comentat și comentînd și tu pe alții.

Cît privește comentatorii care dau cu parul, mi se par puțin prea acri și lipsiți de umor, ceea ce arată o anume frustrare. Cred ca ignorarea este suficientă de multe ori. Cei mai mulți merită să fie încurajați atunci cînd fac un text bun sau chiar un vers, două. Nu sîntem aici ca să ne înveninăm fără rost.

Stelele nu cred că stabilesc ierarhii (cum se spune clar și în privința nivelului), sînt doar un mod de a stimula membrii să se citească unii pe alții. Să aleagă din volumul foarte mare de trimiteri.

Steaua aia se cam joacă de-a mijita cu tine, uite-o, nu e. Am citit și recitit, știu ce vrei să spui, nu înțeleg însă de ce o spui așa. E mult artificiu neconvingător în ceea ce faci aici. Poate ai început cu asta umplerea.

O să iau aminte. Eu mă specializasem în eșec, mă credeam un loser norocos. Cît privește concizia, știu o povestire a lui Camus cu un pictor care se închisese multă vreme în fața unei pînze albe. În final, epuizat, a spus că e gata. Pe pînza imaculată, într-un colț era scris, minuscul, un cuvînt, și el neclar - solidar, solitar...

Malul meu e mai puțin decis. Dar bun venit îți spun pe al Dîmboviței. Reverie rodnică.

Dacă-ți șterpelesc și steaua asta (roșie), îmi încordez eu arcul și-ți dobor una dublă s-o tăvălim zoriți în rouă. Nici nu se putea ca din cerurile deschise să nu pogoare un dor atît de aprig - \"cu fulger și cu apele-n bulboane, / ca-n mitul vechi, trăit de muritoare\" - peste ființa ta jinduitoare. Și inima mea (încă tînnără) o cos cu ace de zadă în tivul tunicii tale de amazoană.

Încep să cred că sîntem singurii rămași sub steaua fericirii. În văzul lumii neîncrezătoare. Și eu recunosc fericirea eveniment (întîmplare), seninătatea (cum zici tu fericire de fond) și încă această dibuială căreia încerc să-i spun fericirea miză a vieții.

Alină, alintată a luminii, sub privirile tale cerul se bucură de munca genelor. Te țin la curent.

Gusturile tale nu sînt restrictive, știi să resimți și să menții - de fapt să-i faci puțină publicitate pentru cei ce oricum nu mai au încotro - savoarea unei iubiri pe care cred că mai mult o intuiești decît ai practicat-o. Iubirea domestică, dusă cu pluta cotidianului, salvată de măruntele gesturi de complicitate strecurate în viitura vieții care ne trăiește și ne uzează. Cred că meriți să citești Descîntoteca și Sărbătorile itinerante ale lui Sorescu, sigur vei găsi un material pe măsura scriiturii tale de acest gen.

Dorul nu este o lipsă, este un prea plin. O absență ațîțătoare. O prezență care tot vine fără să-și epuizeze vreodată sosirea. \"Bădișor, depărtișor / nu-mi trimite-atîta dor.\"

Ce poți cere poeziei? Dragoste cu do. Ce poți cere cuvintelor? Trenă cîntătoare. Și totuși pînă cînd?

Nu o să deconspir mai mult. Angelli-ca este stoarsă din \"piersica (atîrnînd) pe creangă ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare\". Mulțumesc pentru munca genelor. Am un CD cu tors de role. Îți trimit un track?

Scrii atît de bine că mi-e teamă că n-o să mai timp să și trăiești ce-ai scris. Gîndul vizionar cu ochi albaștri pare mai decis să suprime șovăiala începutului. Atenție la trapă.

Oare? Adie un vînt de schimbare? Ador ucigașii tandri. Cînd iubirea nu moare la vreme kill it softly. Fără nici o remușcare. Ai încredere în fluturi.

dezleg parâmele și înham fluturii
la emoții nescrise

E mult mai bine ca la zidul plîngerii s-o iei de la capăt cu o vocație de zidar umil. În poezia asta adie un aer de prospețime. Ieșire la aer din cămările în care poezia s-a sfoiegit îndelung: conservă, muratură și peltea.