Haiku

se pășește încet: e haiku dedicat!
se ascultă cu atenție muzica ploii și plânsul.
se pictează apoi în culori imposibil de definit: e pânză de lacrimi pe ochi.
apoi se caută o fereastră.
pic-picurii trebuie să bată undeva a deschidere.

prietenesc (și tiptil),
Livia

Alină, așa știi tu să calci cu poezia pre poezie. Se-ngînă tot felul de deschideri și aurore în pașii tăi care tropotesc mărunt ca ploaia pe pervazul vieții.

asa, numai pentru ca am ratat concursul de hai-ku-uri... :)

licurici de-argint
zambind primelor raze
roua zorilor

haiku dedicat

pâș-pâș prin rouă
fâșâitul melcului
caimacul zilei

iertată să-mi fie stângăcia, e primul meu haiku, mi-am dorit mult să fac asta dar niciodată nu mi-a ieșit, acum îmi pun catifeaua pe tălpi și plec în vârful picioarelor, mulțumesc pentru acest moment gingaș și profund.

Ama

Mulțumesc pentru dedicație. Doar nu mă crezi vreun maestru, de cînd sînt aici încerc și eu marea cu degetul. Coarnele mele sînt tot așa de retractile ca ale tale. Ochi care dibuie după caimac de rouă.

M-am tot intrebat: de ce pe pinza? Ca pe pinza nu se aud picurii cazind..
Dar, da...ai dreptate, pe pinza ramine urma de sare din lacrimi.
Frumos si...altfel.
Drag,

Și eu l-am ratat, dar nu ne lăsăm, nu-i așa, Sabina?

Ba da, dacă e o umbrelă bine acordată, Elia. Sau vreo copertină generoasă cu plînsul plin de-nțelesuri al lumii.