Corneliu Traian Atanasiu

a stîrnit interes. Pe Romanian Haiku este deja un grup mai mare de membri cu aplecare către senryu și trebuie să menționez că, alături de Dan, Nelu și Grigore Chitul, sînt remarcabili și Vasile Conioși-Mesteșanu, Ildiko Juverdeanu și Cezar-Florin Ciobîcă. Aș zice că Dan, cu sau fără voie, conduce prima școală de senryu de la noi și va fi și primul care va face prima antologie de senryu în limba română care să-și merite numele.

Volumul lui Jules Cohn Botea, Zâmbete în stil japonez (senryu & kyoka), există deja online, în BIBLIOTECA ROMANIAN KUKAI și oricine dorește îl poate citi sau descărca.

Nu uitați, vă aștept pe cei nepublicați la următoarea ediție a concursului.

Ca 99% din cărțile de haiku, nici cartea mea nu se găsește în librării și biblioteci publice. O pot trimite însă doritorilor în schimbul unei mici contribuții la finanțarea modestei premieri a participanților la concursul lunar RK.

Mulțumesc Mariei și tuturor celor care au comentat aici, vechi amici în ale haiku-ului.

Cartea poate fi citită și online, în BRK. Sau descărcată.

Nu m-ai ajutat suficient ca să-ți pot da un răspuns.

Genul de \"prezent prețios\" este acela care întrerupe monotonia timpului. El este mai intens tocmai pentru că e trăit cu o sfîșiere de fundal - conștiința fragilității sale.

Totuși, această discuție a noastră are loc, bănuiesc, sub un alt text decît cel în care e vorba de prezent și care e acesta: Trăim un prezent prețios.

îmi plac prin felul delicat în care gîndul alunecă de la sine dintr-un orizont al semnificației în altul. Seceta mare de afară glisează pe nesimțite în uscăciunea dinăuntru. Gutuia din geam din vremurile cînd ulița nu era iluminată în reper tîrziu al celui călăuzit de nostalgie către casă.

Nu-i deloc ușor să scrii poeme atît de complexe în simplitatea lor.

la un asemenea poem. Ironia este atît de fină și mai ales de delicat dozată încît viermele devine partea vătămată și-și găsește singur canonul și căință. Păcatul trebuie savurat dacă tot îl comiți!

tare tîrziu -
în pom pentru nepoată
doar o gutuie

Cuvîntul sporește transfigurează sensul poemului și îl lansează în orizontul spiritual. Sigur că pentru dinții șubrezi ai cîinelui, efectul benefic real este acela al înmuierii pîinii. De fapt însă, ploaia, umezind pîinea, o umflă deformînd-o, lăbărțînd-o pînă în preajma dispersării și a risipirii. Și aici apare ironia: sporul este numai aparent, creșterea este fleșcăilă, potențială destrămare și dispariție.

Și aici intervine cuvîntul caldă. Atribuit ploii, și el se prefiră în orizontul simbolic, iar ironia cordială a vechii camaraderii își arată îngrijorarea sub forma ușor acidulată a unei glume discrete.

haiku-ului și, sub privirea ta, faptul banal se preschimbă-n viziune. E limpede că totul pornește din emapatie, nu din milă pravoslavnică și nici din sentimentalism dulceag, ci mai curînd din ironia cordială a unei vechi camaraderii.

Privirea (asta vedem cu ochiul din frunte) în care e învăluit dulăul e caldă ca ploaia de vară. Și important este că ea nu înmoaie codrul uscat de pîine, ci sporește acel belșug afectiv cu care se hrănește încă sufletul bătrîn al cîinelui.

De unde vine acest spor? Neîndoielnic, ploaia vine din cer.

S-au nimerit toate astea în aceste cuvinte spuse atît de simplu? Da, pentru că din ploaia cadă s-au revărsat și peste ele cîțiva picuri de har.

că în acest caz este vorba de un meta-haiku, un haiku care, folosindu-se de trucul cunoscut al etalării sfielii contemplative, vorbește de fapt despre cum se face un haiku. Ajuns în fața obiectului evocat, călare pe creionul-vehicul, autorul, ca și cititorul, trebuie să-l abandoneze tocmai pentru a se dedica experienței directe și exclusiviste a obiectului. Nealterate și nedenaturate de excesul cuvintelor.

Keneth Yasuda spune despre demersul autorului: "Scopul său este de a reda obiectul așa cum îi apare în unicitatea lui, fără referință la altceva decît el însuși - lucru care se întîmplă acolo unde sfîrșește viziunea și începe activitatea intelectuală - astfel ca el să nu poată fi niciodată confundat cu vreun alt obiect decît el însuși."

Cred că nu doar din nimereală te-ai potrivit peste Otsukimi (Moon Viewing). Poți vedea o relatare despre festival în revista într-unul din numerele revistei RO KU.

Chiar dacă simți că ar fi prea mult pentru tine, poemul o merită din plin. Este, dacă vrei, ceea ce spune Lee Gurga despre hosomi (finețea discretă) în asociere cu wabi-sabi “ (calitatea) care permite autorului să picteze scena și apoi să dispară”.

Valoarea acestui haiku constă în modul simplu și subtil în care se spune acel lucru care nu se spune. Se vorbește de două lucruri oglindite, chipul și luna, și de încercarea de a le suprapune imaginile.

Ce nu se spune este încercarea firesc suprafirească a firii contemplative de a se identifica în reverie cu lucrurile acestei lumi. Privirea lunii este o încercare de a te simți una cu ea. De a învăța să fie ca ea, așa cum spune Bashō: "Învață despre pin de la un pin; învață despre bambus de la bambus."

Este evident că poemul este doar o alegorie. Prin intermediul jucăuș al potrivirii imaginilor el vorbește, pe alt plan, mult mai profund, de un mod de a-ți găsi calea: "Calea este nu să te desparți de pin și să-l vezi cu propria-i simțire, ci să te desparți de sinele tău și să pătrunzi pinul fără vreun interes propriu. Atunci se ivește o reală înțelegere a pinului. Doar astfel va deveni el un pin în care a pătruns o inimă umană..." (Sanzōshi)

vine și el în sprijinul meu. Simplitatea este comprimare și, cum îl ascultam chiar acum pe Istvan Szabo, un mare regizor maghiar care a făcut, printre altele, acel film uluitor, Mephisto, cu Klaus Maria Brandauer, mai puține elemente înseamnă mai multă energie.

Formulă la fel de bună în film ca și în haiku.

Amiază pe câmp –
umbra căpiței umple
din nou ulciorul

Structura acestui poem este mai mult una de ghicitoare. Cum poate fi rezolvat paradoxul: ulciorul, odată golit, se umple din nou în umbra căpiței? Cuvîntul umple, care este fără doar și poate o metaforă, poate aduce dezlegarea enigmei. Simbolic, ulciorul conține totdeauna răcoarea (apei).

Amiaza pe cîmp exacerbează nevoia de răcoare și umbra, ca și răcoarea apei, este rară și prețioasă. Trebuie să accepți acest ușor derapaj pe marginea subțire a irealității: stînd în umbră, ulciorul se umple din nou de răcoarea ei, la fel de prețioasă pentru lucrătorul cîmpului ca aceea a apei. Toată această fantezie este declanșată doar de ușoara prelungire în imaginar a faptului că ulciorul trebuie ținut mereu la umbră. Și gol el are privilegiul de a se bucura constant de umbra căpiței. Care îl umple. De o voluptate refuzată lucrătorului.

Vechiul depou -
sub un vagon de vite
ochiul-boului

Primul vers, vechiul depou, ne sugerează paragina locurilor în care s-a instalat pustiul abandonului și al dezafectării. Atmosfera de wabi-sabi este amplificată printr-un zoom care focalizează pe o floare crescută sub un vagon de vite. Jocul de cuvinte vite/ochiul-boului pare să pună în contrast înțelesul peiorativ al primului cu prospețimea inocentă a celuilalt. Într-un plan mai profund al semnificațiilor, resimțim însă invazia lentă și răbdătoare a naturii care își reintră în drepturi. Ochiul-boului este poate doar o iscoadă în avangarda năvălirii.

Poemul dejoacă așteptările tihnite ale cititorului și, riscînd să pară doar un flecușteț, mai curînd o banalitate decît un text sobru, face cu ochiul celui ce gustă această complicitate mucalită primind-o ca pe o provocare care îl onorează.

Încerc să spun, pe rînd, cîteva cuvinte despre fiecare dintre cele trei poeme.

Noapte la stână –
între greieri și stele
anii lumină

Cele patru substantive din primele două versuri trimit la patru lucruri: noapte, stînă, greieri, stele, pe care le leagă cîte două. Primele devin circumstanțele care datează și localizează întîlnirea, mai mult decît firească, a celorlalte două. Singura aluzie a acestei coordonări copulative a greierilor și a stelelor este aceea că în acel loc (stîna fiind de obicei către munte) și acel moment ambele sînt puse în valoare la superlativ. Greierii pentru că e liniște, stelele pentru că nu sînt ecranate de haloul luminos al vreunei așezări umane. Între ne sugerează de la început un spațiu care, fără discuție, poate fi imens. Totuși, observatorul presupus e înclinat spre o oarecare intimitate lirică în care ar putea gusta voluptatea unei nopți departe de lumea dezlănțuită. Noapte surprinsă în cunoscutul poem al lui Florică Dan: “După înserat, / câmpul plin de greieri... / până la stele”.

Ultimul vers însă răstoarnă această perspectivă fiind disonant cu starea de bine prezumată în primele două precum și cu entitățile evocate de ele. Anii lumină rup dintr-o dată familiaritatea concretului și ne catapultează în enormitatea, cu cît mai științifică, cu atît mai înspăimîntată, a haosului cosmic. Atmosfera agreabilă a intimității cu simbolurile lirice ale greierilor și stelelor este spulberată, iar lumina anilor pare doar o glumă de întunecat coșmar. O fisură prin care balonul liricoid cu care eram obișnuiți se dezumflă.

Toate cele trei poeme au cîteva trăsături care le atestă ca fiind haiku-uri autentice:

• nu folosesc un limbaj discursiv, articulat pînă la nivelul unui enunț și deci nu afirmă sau neagă ceva (ultimul, în ciuda, faptului că folosește o propoziție nu o face persuasiv, descriptiv, cu vreo intenție afectivă)
• consecutiv celor de mai sus, nu încearcă în niciun fel să convingă pe cineva de ceva
• nu descriu nimic, cel mult înfățișează (evocă) cu o anume precizie a decupajului lucruri, situații, circumstanțe, relații neutre
• nu exhibă emoții sau sentimente
• refuză prezența omului

Acest limbaj neutru, sec, arid, auster, care nu cochetează cu emotivitatea cititorului face de fapt tot farmecul haiku-ului. Și asigură tonul ironic al poemului. O ironie structurală care nu face mehenghi cu ochiul.

încercare inspirată de...

Am încercat să evit tocmai ceea ce era mai mult decît limpede: apologia japonezului. Japonezul s-ar simți jenat să fie adulat atît de indiscret.

Am schimbat ordinea versurilor ca să se simtă preponderența ceaiului, cu atmosfera lui destinsă (și totuși gravă) asupra taifunului, pe care am evitat să-l scot în față, l-am lăsat acolo unde este de fapt imprimat în conștiința japonezului, pe chimono. Cuvîntul imprimat nu trebuie confundat cu imprimeu. El are forța lucrurile care lasă urme,impresii adînci în spiritul le-a asimilat. Am eliminat cuvîntul oaspeți care este absorbit metonimic în chimonouri. Am eliminat subiectivul și au rămas obiectele cu elocvența lor taciturnă.

Cuvîntul cu articol hotărît evocă concretul și se adresează direct sensibilității. Este vorba de acel taifun care este imprimat pe chimono, pe care îl vedem acolo.

Întrebarea retorică mi se pare că dă deja și răspunsul. Haiku-ul devine în felul ăsta un fel de demonstrație didactică: uite cum sînt japonezii, cînd ar trebui să se rezume doar la o aluzie. Nu trebuie să evităm întrebarea, nu sînt adeptul regulilor, dar trebuie să știm că e periculoasă. E bine s-o folosim mai rar și mai cu grijă.

Ceea ce este însă important este să lași lucrurile să vorbească. Și să folosești, cît se poate, doar acele cuvinte care le aduc în fața cititorului pentru ca acesta să le poată asculta.

aromă de ceai -
taifunul doar imprimat
pe chimonouri