haiku-ului și, sub privirea ta, faptul banal se preschimbă-n viziune. E limpede că totul pornește din emapatie, nu din milă pravoslavnică și nici din sentimentalism dulceag, ci mai curînd din ironia cordială a unei vechi camaraderii.
Privirea (asta vedem cu ochiul din frunte) în care e învăluit dulăul e caldă ca ploaia de vară. Și important este că ea nu înmoaie codrul uscat de pîine, ci sporește acel belșug afectiv cu care se hrănește încă sufletul bătrîn al cîinelui.
De unde vine acest spor? Neîndoielnic, ploaia vine din cer.
S-au nimerit toate astea în aceste cuvinte spuse atît de simplu? Da, pentru că din ploaia cadă s-au revărsat și peste ele cîțiva picuri de har.
Cuvîntul sporește transfigurează sensul poemului și îl lansează în orizontul spiritual. Sigur că pentru dinții șubrezi ai cîinelui, efectul benefic real este acela al înmuierii pîinii. De fapt însă, ploaia, umezind pîinea, o umflă deformînd-o, lăbărțînd-o pînă în preajma dispersării și a risipirii. Și aici apare ironia: sporul este numai aparent, creșterea este fleșcăilă, potențială destrămare și dispariție.
Și aici intervine cuvîntul caldă. Atribuit ploii, și el se prefiră în orizontul simbolic, iar ironia cordială a vechii camaraderii își arată îngrijorarea sub forma ușor acidulată a unei glume discrete.
Privirea (asta vedem cu ochiul din frunte) în care e învăluit dulăul e caldă ca ploaia de vară. Și important este că ea nu înmoaie codrul uscat de pîine, ci sporește acel belșug afectiv cu care se hrănește încă sufletul bătrîn al cîinelui.
De unde vine acest spor? Neîndoielnic, ploaia vine din cer.
S-au nimerit toate astea în aceste cuvinte spuse atît de simplu? Da, pentru că din ploaia cadă s-au revărsat și peste ele cîțiva picuri de har.