Corina Gina Papouis

pe jumătate visată mă trezesc ca un copac cu păsări în brațe într-o lume cu alți copaci cu păsări în brațe minunea începe la capătul cărării când mă întind curioasă foșnind printre

la terasa de peste drum bărbați și femei beau din pahare lustruite atent și berea le e rece precum singurătatea care îi adună cînd nu se uită nimeni plictiseala le iese prin pori și chipul

iubite ține-ți singur discursul de adio mai am doar cîteva minute pînă la metamorfoza în lebădă cînd voi cînta ‘I did it my way’ indeciziile tale moi, pufoase, dese s-au transformat an dupa

\'jump\' strigă Abdulah un pas înainte cădere în gol pielea tresare la îmbrățișarea translucidă a apei/ un potpuriu de bule răcoarea umedă inundă ființa de jos în sus ajunge la tîmple/

luni timpul se desparte de mine viața, cheile și poșeta au aceeași culoare îmi desenez sufletul pe asfalt și îi spun așteaptă-mă marți mașina pornește mai greu oamenii, scaunele și

primăverile se suprapun precum mașinile într-o parcare supraetajată la ultimul etaj sufletul se întinde pe spate cu mîinile sub cap sub un cer de duminică după amiază gîndurile zboară baloane

dimineața trece pe sub noi ca un melc sub o șenilă de tanc aceeași scară rulantă urcă și coboară urcă și coboară cu fiecare oră treptele sunt mai multe, mai strâmte mai înalte decât mine

sînt femeie îmi place să mut munții din loc din curiozitate să văd cum se privește lumea prin ochi de bărbat dimineața, după ce i-am învățat tot ce știu duc copiii la școală seara dacă

nu te grăbi să mă iubești acum (cît poți iubi în cîteva decenii) eu zic să așteptăm veșnicia ne vom petrece apusurile unul în liniștea celuilalt sub lespezi reci în ritm de iederă nu te

nu vă luați după toamnă e o căsătorie aranjată de Dumnezeu cu Bacovia veți fi mereu singuri la masa lungă de plumb cu ochii blegi tînjind după V-ul cocorilor cobai ai melancoliei, gura ei e

era duminică dorothy se trezi încolăcită în brațele lui știa că visează și se foi în subconștient până ce boți cămașa de forță și fu pedepsită deschise ochii spre locul unde

lasă-mă să-mi adun gîndurile de azi într-un pahar de Chardonnay obsesiile se adună la piciorul patului/ învelindu-și tocurile în tine după ce pericolul a trecut/ am aruncat o grămadă de

caut bărbat cu palme aspre și privire lungă pînă-n orizont (o pîine scorțoasă din care se mușcă greu dar încă fierbinte la mijloc) îl voi aștepta la întorsura vieții cu un fluture albastru în

cu cât mă pedepsești mai mult am să râd dă-mi Doamne durere că fericirea de a fi cu el atârnă ca făina în balanță este paradox aș vrea să-ți fac un copil deștept ca tine cu părul negru

și credeam ca nu mai ajungi. ceasul atîrnînd în ștreang așteptarea bătea în perete ca pumnul unui vecin cu chef de scandal număram diminețile în frunzele ferigii cînd ai ciocănit la ușă timid.

mîngîi pe-ascuns rănile vechi coame de armăsari pur-sînge cu glezne zdrobite în cursa pentru supraviețuire fac loc unor cratere noi, încăpătoare s-acomodez lejer suferințe de

pădure adormită în umbre deschide-te și spune-mi cine-și mai rătăcește pașii prin tine ce vorbe cu cap de cal tristeți de sălcii plîngătoare ori venin îți umplu scorburile cu grația ceaiului

nu o poți amăgi e în spatele tău când luminile se sting în timp ce o pipăi și are conturul unei umbre răgușite de viață când deșertul se lățește și-ntre tine și tine rămân doar hărți