pe jumătate visată
mă trezesc ca un copac
cu păsări în brațe
într-o lume cu alți copaci
cu păsări în brațe
minunea începe la capătul cărării
când mă întind curioasă foșnind
printre
atâta timp cât nu mă cunoști
sunt motivul pentru care te trezești cu
inima strânsă în capul oaselor
în miez de noapte
diminețile sunt șenile
stâlcindu-ți păpădiile între tâmple
fie că mă
la terasa de peste drum
bărbați și femei beau din pahare
lustruite atent
și berea le e rece
precum singurătatea care îi adună
cînd nu se uită nimeni
plictiseala le iese prin pori
și chipul
iubite
ține-ți singur discursul de adio
mai am doar cîteva minute
pînă la metamorfoza în lebădă
cînd voi cînta
‘I did it my way’
indeciziile tale
moi, pufoase, dese
s-au transformat
an dupa
\'jump\' strigă Abdulah
un pas înainte
cădere în gol
pielea tresare la îmbrățișarea translucidă a apei/ un potpuriu de bule
răcoarea umedă inundă ființa de jos în sus
ajunge la tîmple/
darling
trăiesc ca ducesa de Portland în ghiocul galben
din care mi se citește tandru
un sonet de dragoste
bătut la mașină noaptea, sub
filamentul lunii pătată de cratere
în peștera ta
peste
luni
timpul se desparte de mine
viața, cheile și poșeta
au aceeași culoare
îmi desenez sufletul pe asfalt
și îi spun
așteaptă-mă
marți
mașina pornește mai greu
oamenii, scaunele și
câțiva nori împinși de peste ocean
și orașul geme sub ziare
cu poza lui boris vânzând acțiuni
în greenwich market
pungi cu hamburgeri, inimi și rulmenți
tapet pentru NHS*, nisip și
bucățică cu bucățică albastrul din cer
se adună deasupra capului meu
în care singurul locuitor ești tu
plimbându-te în cravată și șosete
de-a lungul spinării negre si moi
cineva te-a pus cu
primăverile se suprapun
precum mașinile într-o parcare supraetajată
la ultimul etaj
sufletul se întinde pe spate cu mîinile sub cap
sub un cer de duminică după amiază
gîndurile zboară
baloane
dimineața trece pe sub noi ca un melc sub o șenilă de tanc
aceeași scară rulantă
urcă și coboară
urcă și coboară
cu fiecare oră treptele sunt mai multe, mai strâmte mai înalte decât mine
sînt femeie
îmi place să mut munții din loc
din curiozitate
să văd cum se privește lumea
prin ochi de bărbat
dimineața, după ce i-am învățat tot ce știu
duc copiii la școală
seara dacă
când fericirea pune mâna pe om
sclavii îi culeg plantațiile de bumbac
și le atârnă în geam
ea pocnește din bici și eu râd
ea mă scoală pe muchia nopții din patul uscat ca plita,
și-mi spune:
nu te grăbi să mă iubești acum
(cît poți iubi în cîteva decenii)
eu zic să așteptăm veșnicia
ne vom petrece apusurile
unul în liniștea celuilalt
sub lespezi reci în ritm de
iederă
nu te
nu vă luați după toamnă
e o căsătorie aranjată de Dumnezeu
cu Bacovia
veți fi mereu singuri la masa lungă de plumb
cu ochii blegi tînjind după V-ul cocorilor
cobai ai melancoliei,
gura ei e
e fără cinci
tu dormi
și inima-ți pliază visele altfel
trec iubirea printre degete
repede
de cîteva ori
apoi o înfășor și pun ghemul la loc
mîine ziua va începe la și-un sfert
fără
era duminică
dorothy se trezi încolăcită în brațele lui
știa că visează și se foi în subconștient
până ce boți cămașa de forță
și fu pedepsită
deschise ochii spre locul unde
lasă-mă să-mi adun gîndurile de azi într-un pahar de Chardonnay
obsesiile se adună la piciorul patului/ învelindu-și tocurile în tine
după ce pericolul a trecut/ am aruncat o grămadă de
caut bărbat
cu palme aspre și privire lungă
pînă-n orizont
(o pîine scorțoasă din care se mușcă greu
dar încă fierbinte la mijloc)
îl voi aștepta la întorsura vieții
cu un fluture albastru în
cu cât mă pedepsești mai mult am să râd
dă-mi Doamne durere
că fericirea de a fi cu el atârnă
ca făina în balanță
este paradox
aș vrea să-ți fac un copil
deștept ca tine
cu părul negru
și credeam ca nu mai ajungi. ceasul
atîrnînd în ștreang așteptarea
bătea în perete ca pumnul unui vecin cu chef de scandal
număram diminețile în frunzele ferigii cînd
ai ciocănit la ușă timid.
mîngîi pe-ascuns rănile vechi
coame de armăsari pur-sînge cu glezne zdrobite
în cursa pentru supraviețuire
fac loc unor cratere noi, încăpătoare
s-acomodez lejer suferințe de
pădure adormită în umbre
deschide-te și spune-mi
cine-și mai rătăcește pașii prin tine
ce vorbe cu cap de cal
tristeți de sălcii plîngătoare
ori venin îți umplu scorburile
cu grația ceaiului
nu o poți amăgi
e în spatele tău când luminile se sting
în timp ce o pipăi și are conturul unei
umbre răgușite de viață
când deșertul se lățește
și-ntre tine și tine
rămân doar hărți