șters

Erai atât de bătrână
Încât copiilor tăi le crescuse

Mai mult ca perfectul pentru a crește, acordat la persoana a treia plural, este crescuseră.

Despre poem, e mult sun nivelul altor poeme de-ale dumitale, mai reușite. Observ și o anumită obsesie pt. cuvântul îmbumbiat, de parcă s-au terminat restul cuvintelor din dicționar.

Aș păstra, totuși, ultimele două strofe. Un poem f. scurt, doar cu ele, cu titlul Întuneric.

Bine Leo, dacă e cineva care gândește ca tine și te face fericit, este încurajator și benefic sufletului. Ar fi fost frumos să lase și pe aici niște comentarii, dar fiecare face ce dorește. Există și un lucru bun în toată povestea, dacă tot am vorbit de consubstanțialitate. Pe lângă Stănescu, mai ai și un pic de Arghezi în poem:

Flămânde sunteți de altă pâine,
Lacrimi de om și lacrimi de câine.

despre consubstanţialitate. Şi ca să fiu mai aplecat asupra textului, observ o lipsă totală de coerenţă în ceea ce priveşte timpul şi firul acţiunii. În strofa 1 foloseşti "eu m-aş rade", "mi-aş continua", "să nu mă întrebi", iar apoi, în strofa a doua, începi cu "apoi ne-am făcut"??? Şi după aceea, în strofele următoare, continui cu prezentul??? Zău, textul tău e sub nivelul textelor de la atelier şi nu ştiu cum să fac ca să-l aduc pe vechiul Leo înapoi, cel care avea nişte poeme ce meritau tot respectul! Înjură-mă, fă ce vrei, spune că sunt un nepriceput, dar tot ce îţi spun e fiindcă îmi pasă şi te apreciez ca poet!

înserează - inserează
după aceia - după aceea
vroia - voia

plus o mulţime de virgule lipsă

plus că textul nu e deloc poezie, aşa cum e încadrat

am zis că nu-l mai comentez pe Leo, ca să nu poluez puritatea spaţiului gol de sub textele sale, cu care s-a obişnuit aşa cum câinele se obişnuieşte cu căpuşa, dar... Leo mi-i drag, aşa cum mi-i dragă pălinca, înjurându-mă din pahar, ca nu cumva să o beau... Măi, Leo, trecând peste anticipatele tale înjurături, deschid, din nou, calea, spre dialogul câinilor şi al lacrimilor, consubstanţilitate stănesciană. Şi mă repet, aşa ca prostul în faţa templului tău, întrebându-mă: ce dracu se întâmplă cu scrisul tău? Fiinţa ta, te priveşte, dar cuvintele? Cum de el, Logosul, a dat-o pe cotite, aburindu-te?

ai acest talent, de a fi şi naturală, şi originală, şi inventivă, şi mereu expresivă... Nici nu ştiu de unde să te iau, cu toate că am citit peste 10 mii de cărţi, ori ăsta e un lucru foarte bun. Simt că uneori îţi gândeşti imaginile, dar asocierile pe care le faci le raportezi la lucruri trăite. Doza de candoare, copilăria, trenuleţul, se armonizează perfect cu maturizarea, cu fondul de ten... Foarte bine, tot înainte!

am stat 11 ani printre străini, în înepărtata ţară a frunzei de arţar, trecând dureri, pierderi şi câte şi mai câte... Dar, şi asta o spun ca pe un adevăr irefutabil, numai cine trece prin asemenea experienţe îşi desăvârşeşte fiinţa şi condeiul. Eu m-am întors acasă, poate că te vei întoarce şi tu, ca să bem o pălincă. Până atunci, slavă limbii române şi poeziei!

între ceea ce scrii în sonete, mă refer la aspectul spiritual, şi ceea ce scrii aici. Pe tine, cânt te enervează cineva, o dai în pornografii? Nu de alta, dar s-a mai întâmplat o dată acest lucru, atunci când Adrian a făcut nişte observaţii. Propun, deci, să tratezi cu mai mare seriozitate sfaturile primite, fiindcă şi doamna Ottilia a avut bune intenţii. Poate că nu renunţarea definitivă la sonet e soluţia, în cazul tău, fiindcă te simt înverşunat\dedicat acestui gen, aşa cum îi simt pe Adrian Munteanu sau Florian Chelu. Însă, experimentarea, cu seriozitate, a versului alb, îţi deschide noi orizonturi de cunoaştere şi exprimare. Şi nu uita, până şi Eminescu scria în vers alb, umblând ulterior la perfecţionarea ritmului şi a rimei.

cred că repetiţia, într-un text atât de scurt, a lunii care zâmbeşte, creează un efect superfluu. Iar dacă ţinem cont că e noapte, iar luna oferă un grad redus de luminozitate, chiar şi când e plină, e foarte greu să distingi culorile unui pământ îmbrăcat în culorile toamnei târzii. Aş fi mizat pe frunze, un pământ îmbrăcat de frunzele toamnei târzii. Era suficient. Plus că, dacă se vorbeşte deja de toamnă târzie în text, este inutilă menţionarea ulterioară a miezului de octombrie, care, de fapt, contrazice ideea de toamnă târzie, fiind mijlocul toamnei. Când mă gândesc la toamnă târzie, mă gândesc la ultima ei parte din noiembrie... Bruma, la rândul ei, poate fi asociată cu iarna, cât și cu toamna târzie sau primăvara, atunci când temperatura aerului şi a solului scade sub zero grade, însă e mai puţin posibil în octombrie, doar dacă nu, cumva, locuieşti la Miercurea Ciuc sau la Întorsura Buzăului, acolo unde, chiar şi în octombrie, poţi avea minus câteva grade pe timpul nopţii. Recomand, prin urmare, o mai mare atenţie la detalii ce pot fi taxate de un cititor cu bun simţ de observaţie.

parcă aş zice că pentru el e acest poem, odă, ce o fi el! Numai parodie să nu fie! Stâlcit, nestâlcit, are în el şi acel ceva de ţine de specificul zonei. Mă refer, evident, la locurile de baştină, nu la teritoriile pe unde se zbate fiecare, o vreme, pentru a-şi croi un trai mai bun... E scris pentru suflet, pentru păstrarea identităţii..., într-o lume tot mai strâmbă...

pur şi simplu dialoghez. Iar dialogurile acestea constructive... sunt benefice pe acest site care, iată, are, datorită deciziilor inspirate de sus, o nouă aură...

frumoasă imaginea acelei mori cât lumea, dar cea mai expresivă parte mi se pare aceea în care "mâna ta rece ca prospeţimea unui colind îmi şterge crivăţul de pe frunte". Este totul natural şi, în acelaşi timp, profund, melodios. Felicitări!

Stilistic, în acest poem nu mai semeni cu Blaga. Tematica abordată şi stilul mă duc mai degrabă spre poeţii nordului, de exemplu spre Tomas Transtromer, elocvente fiind textele apărute în vol. Taina cea mare, publicat la Polirom. Aş aminti, de exemplu, Cade zăpada. Ce-i drept, Transtromer construieşte un cadru, cu ajutorul zăpezii, dar şi un pod (iată asemănarea - comunicarea) între viaţă şi moarte, la apropierea de oraş. La tine, fulgul de gheaţă (aici e vorba de fragilitate, podul lui Tomas însemnând durabilitate) e actorul principal, metempsihotic vorbind, pe plan transcendental, spunând povestea de dincolo. Tu, actorul secundar îţi doreşti să asculţi povestea din nou, din care să nu lipsească jocul iubirii, acel joc atât de frumos, dar atât de periculos, care poate distruge arhitectura graţioasă a fulgului, cât şi memoria lui, stocată în minuscule cristale de gheaţă. Apropo, mai remarc încă un lucru. Strofa ta de la mijloc seamănă foarte mult cu "un sărut îngheţat pe fereastra trecutului", din poezia Aproape nimic. Desigur, toate-s vechi şi noi sunt toate, o spun doar aşa, ca o constatare...

vor şti-o, fiindcă e vorba şi de cititor...

scuze pentru grabă!

nu am intrat în ideea textului şi nu am argumentat, nu înseamnă că nu am înţeles textul. Când un autor îşi explică textul, îi răpeşte cititorului farmecul lecturii, farmecul descoperirii şi al reinterpretării. Şi ştiam şi de ce ai folosit repetiţia, nu am contestat motivul, am spus doar care este gustul meu, referitor la estetică. Este evident faptul că tu alegi ce este mai bine pentru tine, după propriile tale criterii, de aceea nu încerc îm niciun fel să te conving. Numai de bine!

cred că forma care se cere acolo este "va şti-o", fiindcă acordul se face cu hârtia

cât despre simplitate şi deschidere, asta am observat deja, nu trebuia explicat

la versul propus de dumenavoastră, cred că forţaţi accentul la iaurt

Amestecată-n iaurt slab sclipește

poate că ar trebui să schimbaţi ordinea cuvintelor

Corecție, mi-a jucat androidul feste

Repeți, de foarte multe ori, acele culori, în special albastru și alb. Intenționat sau neintenționat, mie mi se pare un exces, dar acest lucru reflectă doar gustul meu. Observ și cuvinte din același câmp semantic, mici și scunzi, și acolo simt că se poate face ceva. Vrea ce remarc, din acest text, e mâncatul pe pâine al clipelor de libertate, o metaforă cu adevărat reușită, care descrie realitatea. Din punctul meu de vedere, poemul mai poate fi concentrat.

un text în care combini armonios, în stilul tău filosofico-poetic, asemănător cu cel al lui Blaga, fragilitatea, efemeritatea şi lupta. "Valul încă este şi din tine mușcă" mi se pare partea cea mai mişcătoare, şi la propriu, şi la figurat, arătând această dorinţă de autodepăşire, de expansiune, de spargere a barierei ce separă interiorul de exterior, cu scopul de a cuceri ceea ce este râvnit. Din punctul meu de vedere, strofa a doua scade un pic valoarea poemului, prezentându-ne o imagine destul de banală, dar o accept ca pe un liant, ca pe un catalizator care încetineşte un pic reacţia din prima strofă, reuşin apoi să ofere posibilitatea unui crescendo, prin acel fulger care înfige gheara. Şi chiar dacă efemerida are o existenţă scurtă, ea contribuie la ciclul acesta existenţial, oferind posibilitatea întrezăririi unui orizont infinit.