șters

Ororile războiului ne marchează existenţa, ne marchează poezia. Când eşti acolo, în mijlocul lor, le înţelegi cel mai bine. Te găuresc până la rădăcinile sufletului. Când eşti la distanţă, dacă nu ai gradul acela de sensibilitate şi empatie, te faci că nu există sau te bucuri că nu eşti în locul nenorociţilor... Un text scurt, ca şi când autoarea abia mai găseşte puterea, după atâtea dezamăgiri, de a vorbi despre nevoia de pace, de siguranţă, de stabilitate, de armonie, dar, mai ales, de iubire. Totul este descris simplu, plecând de la imaginea din ochii copiilor. Cum de mai pot ei rămâne inocenţi într-o asemenea lume, în care păsările sunt înlocuite de drone ucigaşe? Mă aliez cu autoarea în acest îndemn la pace, pentru binele lumii şi al copiilor noştri!

m-ai scutit pe mine de explicaţii suplimentare.

textul e bun, e un tot unitar şi reprezintă o lecţie de viaţă. Cheia ar fi aici:

n-a înțeles nimeni
cu cât strălucește mai tare lumina
cu atât mai mare e umbra

şi da, textul merită recomandare

p.s.

am făcut abstracţie de autor şi opiniile sale despre mine
analizez doar textul, ceea ce recomand tuturor de pe acest site.

felicitări, Emilian!

totul se reduce la acest vers "sunt primul pacient și ultimul, între mine și mine e toată nebunia". Apoi mi-am adus aminte de Nelligan, de geniul lui, de minunatele lui poeme scrise intre 16-19 ani, dedicate marii lui iubiri, dedicate locurilor in care am trait si eu 11 ani... Nelligan nu a mai apucat să se bucure nici de iubire, nici de minunatele lui poeme. Nu, nu pentru ca ar fi murit. Ci pentru ca nu a mai stiut de el, socul provocat de imensa suferinta aruncandu-l pentru 42 de ani în azilul de nebuni... Analiza mea e comparativa, intre versurile lui Leo si experienta lui Nelligan, iar aici as veni cu argumentul:

Je plaque lentement les doigts de mes névroses,
Chargés des anneaux noirs de mes dégoûts mondains,
Sur le sombre clavier de la vie et des choses.


hai noroc si sanatate!

strategic

interesantă strategia ta, de a folosi mai puţine verbe, pentru a construi cadrul feeric de la început, ca şi cum ai vrea ca lectorul să insiste pe fiecare cuvânt în parte, fără să existe un ritm panthareic, la fel ca în torentele imagistice şi sentimentale, scrise la dicteu automat, o tehnică prin care suprarealiştii, de ex, notează fluxul spontan al gândirii. Mă refer la ei, fiindcă şi tu ai nuanţe suprarealiste. Doar nuanţe, vezi ghemotoacele, focul ce întinde umbra pe perete... Da, reuşeşti, ştiu ce faci, ştiu ce vrei şi înţeleg de ce. Apoi, treci la verbe care descriu mişcarea, acţiunea, insistând pe vizual şi auditiv: alergarea, scârţâitul paşilor, deschiderea uşii, câini tuşind, fierberea ceaiului... Ce să zic, tehnica e clară, intenţia la fel, dar simt o oarecare lipsă de naturaleţe... În rest, evocarea sentimentală de la final, pe un fundal simbolist, nevoia, dorinţa etc., salvează, cumva, acest text. Lanţurile din titlu pot fi asociate cu fiecare strofă în parte, fiecare ochi de lanţ, o strofă. Ochiurile formează un întreg. Totodată, prin tehnica folosită, sugerează şi separarea, fragmentarea, tabloul distinct dintr-un tablou mult mai mare. Un mozaic al iernii şi al sentimentelor.

spuneam, în subsolul textului pe care, iată, l-ai retras de 5 ori, că sonetul începe binișor, iar la sfârșit o dai în SF-uri de dragul replicii la distanță. Totodată, îţi spuneam că este al doilea avertisment cu privire la cerşitul de comentarii, apoi nu te voi mai comenta. Prin urmare, las aici comentariul meu ultim, de la postarea retrasă anterior, apoi fie forţa cu tine!

Scince fiction-ul tău nu are nicio legătură cu realitatea. Sonetul e o făcătură, un ghiveci. Lipsa semnelor de punctaţie contribuie şi mai mult la acest ghiveci. Nu mă refer la ghiveciul cu roze, ci la tocăniţă de asfalt, brumă, zăpezi, frunze, aranjate în ceaun cu polobocul, asortate a la Descartes şi un pic canibalistic, cu nişte Blaga şi Stănescu.

Comentariul meu e tot un ghiveci, ceea ce sugerează că am rezonat perfect cu ghiveciul tău!

e prea pe față. Ce era dacă pielea era măsurată de săruturi tiptile? Sau ce era dacă noi ne măsuram pielea așa cum limbile ceasului de pe perete măsoară timpul până la ora exactă? Poemul e aproape de ceea ce trebuie, sfaturile colegilor au fost foarte bune...

Erai atât de bătrână
Încât copiilor tăi le crescuse

Mai mult ca perfectul pentru a crește, acordat la persoana a treia plural, este crescuseră.

Despre poem, e mult sun nivelul altor poeme de-ale dumitale, mai reușite. Observ și o anumită obsesie pt. cuvântul îmbumbiat, de parcă s-au terminat restul cuvintelor din dicționar.

Aș păstra, totuși, ultimele două strofe. Un poem f. scurt, doar cu ele, cu titlul Întuneric.

Bine Leo, dacă e cineva care gândește ca tine și te face fericit, este încurajator și benefic sufletului. Ar fi fost frumos să lase și pe aici niște comentarii, dar fiecare face ce dorește. Există și un lucru bun în toată povestea, dacă tot am vorbit de consubstanțialitate. Pe lângă Stănescu, mai ai și un pic de Arghezi în poem:

Flămânde sunteți de altă pâine,
Lacrimi de om și lacrimi de câine.

despre consubstanţialitate. Şi ca să fiu mai aplecat asupra textului, observ o lipsă totală de coerenţă în ceea ce priveşte timpul şi firul acţiunii. În strofa 1 foloseşti "eu m-aş rade", "mi-aş continua", "să nu mă întrebi", iar apoi, în strofa a doua, începi cu "apoi ne-am făcut"??? Şi după aceea, în strofele următoare, continui cu prezentul??? Zău, textul tău e sub nivelul textelor de la atelier şi nu ştiu cum să fac ca să-l aduc pe vechiul Leo înapoi, cel care avea nişte poeme ce meritau tot respectul! Înjură-mă, fă ce vrei, spune că sunt un nepriceput, dar tot ce îţi spun e fiindcă îmi pasă şi te apreciez ca poet!

înserează - inserează
după aceia - după aceea
vroia - voia

plus o mulţime de virgule lipsă

plus că textul nu e deloc poezie, aşa cum e încadrat

am zis că nu-l mai comentez pe Leo, ca să nu poluez puritatea spaţiului gol de sub textele sale, cu care s-a obişnuit aşa cum câinele se obişnuieşte cu căpuşa, dar... Leo mi-i drag, aşa cum mi-i dragă pălinca, înjurându-mă din pahar, ca nu cumva să o beau... Măi, Leo, trecând peste anticipatele tale înjurături, deschid, din nou, calea, spre dialogul câinilor şi al lacrimilor, consubstanţilitate stănesciană. Şi mă repet, aşa ca prostul în faţa templului tău, întrebându-mă: ce dracu se întâmplă cu scrisul tău? Fiinţa ta, te priveşte, dar cuvintele? Cum de el, Logosul, a dat-o pe cotite, aburindu-te?

ai acest talent, de a fi şi naturală, şi originală, şi inventivă, şi mereu expresivă... Nici nu ştiu de unde să te iau, cu toate că am citit peste 10 mii de cărţi, ori ăsta e un lucru foarte bun. Simt că uneori îţi gândeşti imaginile, dar asocierile pe care le faci le raportezi la lucruri trăite. Doza de candoare, copilăria, trenuleţul, se armonizează perfect cu maturizarea, cu fondul de ten... Foarte bine, tot înainte!

am stat 11 ani printre străini, în înepărtata ţară a frunzei de arţar, trecând dureri, pierderi şi câte şi mai câte... Dar, şi asta o spun ca pe un adevăr irefutabil, numai cine trece prin asemenea experienţe îşi desăvârşeşte fiinţa şi condeiul. Eu m-am întors acasă, poate că te vei întoarce şi tu, ca să bem o pălincă. Până atunci, slavă limbii române şi poeziei!

între ceea ce scrii în sonete, mă refer la aspectul spiritual, şi ceea ce scrii aici. Pe tine, cânt te enervează cineva, o dai în pornografii? Nu de alta, dar s-a mai întâmplat o dată acest lucru, atunci când Adrian a făcut nişte observaţii. Propun, deci, să tratezi cu mai mare seriozitate sfaturile primite, fiindcă şi doamna Ottilia a avut bune intenţii. Poate că nu renunţarea definitivă la sonet e soluţia, în cazul tău, fiindcă te simt înverşunat\dedicat acestui gen, aşa cum îi simt pe Adrian Munteanu sau Florian Chelu. Însă, experimentarea, cu seriozitate, a versului alb, îţi deschide noi orizonturi de cunoaştere şi exprimare. Şi nu uita, până şi Eminescu scria în vers alb, umblând ulterior la perfecţionarea ritmului şi a rimei.

cred că repetiţia, într-un text atât de scurt, a lunii care zâmbeşte, creează un efect superfluu. Iar dacă ţinem cont că e noapte, iar luna oferă un grad redus de luminozitate, chiar şi când e plină, e foarte greu să distingi culorile unui pământ îmbrăcat în culorile toamnei târzii. Aş fi mizat pe frunze, un pământ îmbrăcat de frunzele toamnei târzii. Era suficient. Plus că, dacă se vorbeşte deja de toamnă târzie în text, este inutilă menţionarea ulterioară a miezului de octombrie, care, de fapt, contrazice ideea de toamnă târzie, fiind mijlocul toamnei. Când mă gândesc la toamnă târzie, mă gândesc la ultima ei parte din noiembrie... Bruma, la rândul ei, poate fi asociată cu iarna, cât și cu toamna târzie sau primăvara, atunci când temperatura aerului şi a solului scade sub zero grade, însă e mai puţin posibil în octombrie, doar dacă nu, cumva, locuieşti la Miercurea Ciuc sau la Întorsura Buzăului, acolo unde, chiar şi în octombrie, poţi avea minus câteva grade pe timpul nopţii. Recomand, prin urmare, o mai mare atenţie la detalii ce pot fi taxate de un cititor cu bun simţ de observaţie.

parcă aş zice că pentru el e acest poem, odă, ce o fi el! Numai parodie să nu fie! Stâlcit, nestâlcit, are în el şi acel ceva de ţine de specificul zonei. Mă refer, evident, la locurile de baştină, nu la teritoriile pe unde se zbate fiecare, o vreme, pentru a-şi croi un trai mai bun... E scris pentru suflet, pentru păstrarea identităţii..., într-o lume tot mai strâmbă...

pur şi simplu dialoghez. Iar dialogurile acestea constructive... sunt benefice pe acest site care, iată, are, datorită deciziilor inspirate de sus, o nouă aură...

frumoasă imaginea acelei mori cât lumea, dar cea mai expresivă parte mi se pare aceea în care "mâna ta rece ca prospeţimea unui colind îmi şterge crivăţul de pe frunte". Este totul natural şi, în acelaşi timp, profund, melodios. Felicitări!