colar gabriela

ca și când nimeni n-ar ști că din sâmbur de lună crește lumina cu ochi desfăcuți de mirare m-ascund într-o frunză să nu mă strigi verde între crengile vieții-copac șuieră toamna cu

această singurătate pe care o îmbrac cu umerii cu sufletul atârnat între oase ca o sămânță de tăcere ce a renunțat să mai plece venind dinspre tine ca o toamnă lividă atât de aproape

prin mine lunecă timpul atât de firesc ca un vultur cu aripi de piatră iar când amurgul m-apasă pe umeri prăbușindu-se de niciunde îl simt ciugulind din carnea cuvintelor mele tot mai

târziu trupul pământului îsi deschide ochiul si buzele coapte la soare petale atârnă pe brațul amurgului înșelător sclipesc umbre străine de viață

sprijinită de timp mi-atârn tăcerile intr-un cui fără sens fiecare clipă e rece în liniștea nopții sunt mii de nuanțe fără aripi ochiul meu stâng te cuprinde atent suntetul trece albastru

neîmblânzite tăcerile mele ca niște guri de fiară răsfirate între mâine si ieri ne-aleargă prin suflet cu colții înfipți într-un ochi desletit de priviri lacrima noastră de piatră

umblet ascuns între sânii pământului zboară secunda *** joc de lumini avortând se scutură de lacrimi norii *** început de toamnă in verdele ochiului se coace durerea *** în

scriam un poem din cuvinte neînțelese gesturile se transformau într-un acces de nebunie periodic fericirea trecea ca o pasăre migratoare cu genele pline de ploi fără rost ea ma privea de

fără să țină cont de ceilalți naște cu ochii închiși uneori poartă dragostea la căpătâi are miros de cuvinte ascunse pe foi de hârtie sau margini de piatră el trăiește la două trei zile un

pentru că încă un zbor îmi pulsa între coaste ca o fecioară despletită inegal am hotărât să mușc din cer cu privirea întinsă pe margine de amurg o iubire până la saturație

de patruzeci de ani respir aceeași dimineață cu gust de poem gol mă plimb pe un colț de tăcere sau pe alei cu aripi ruginite fără rost și crede-mă se spune că sunt un nebun fără ochi de

ape izvorând în inima muntelui cresc dantele de piatră

păduri de poeme vuind foșnetul vântului crud mi-ascunde cuvântul

întinde-ți zborul pe trupul subțire al nopții zvâcnind lumina se frânge sub tălpi de amurg uite cum plouă cu umbre prin suflet cresc aripi de vis în ciorchini eu tac la sânul cerului o

mugur de floare în palma primăverii nuanțe de foc *** privind în oglinzi luna își piaptănă gri noaptea pe ramuri *** în peșteri ascuns zborul gândului țese voal de

rafale de timp peste trup răstignite aripi de înger

eu plâng rotund pe margine de cerc cu-aceeași nepăsare cotidiană tu respiri jumătăți de cuvinte cu ochii lipiți mai încolo sărutul ca un poem bordo cu degete cruce așteaptă

într-o zi am să adorm cu tot cu tăcerile mele transparente prinse de tâmplă în ochiul tău imposibil de stâng o să-ți spun că mă dor cuvintele rupte de realitate și zborul fluturilor hai

bărbatul pe care-l aștept există numai în mintea mea se iscălește cu vârful limbii de jur imprejurul sânului are întotdeauna dreptate cu pleoapele stinse iubirea se numără pe două voci între

căram un geamantan de gânduri în spatele ochelarilor de lemn primăvara se purta la fel se desprindea vertical din păntecul timpului își făcea haine verzi mirosind a prezent și a tu și totul

ca un potop de fluturi ne inundă pânâ în vârful degetelor primăvara ne furișăm în muguri de timp cu tălpile goale de ciudă ochii tristeții nu ne mai văd convertiți la tăcere ne strângem

sihastre orele rătăceau timid printre îngeri creștea setea de zbor de lumină de-o veșnicie dumnezeu ne croia după ultima modă dintr-un sâmbure de niciunde ne scotea sufletul la plimbare ne

......... răstignite cuiele gândurilor zac pe fundul sufletului încolțind stropi de tăcere puțin mai încolo se crapă de ziuă ușor curg speranțele

între două clipiri mai curgeam câte un cerc cu glezne pustii acostam la țărmul realității aveam intotdeauna nordul înainte și măinile impletite ad-hoc într-o stare de bine miroseam a departe și