colar gabriela

mă dezbrac de tine într-un fel ciudat ziua întoarce obrazul pe parte cealaltă prin oraș lumea se învârte în cercuri vorbește de-a lungul toamnei apoi exersează o moarte până la os se face

invocând plictiseala tristețea mai rătăcea pe pământ numai eu îmblânzeam cuvântul cu ochi insistenți trecătorii fugeau în zig zag de singurătate la nord de sufletul meu vine toamna

în lipsa ta se lasă seara până la pământ amurgul își așează glasul pe culori în calendare se întristează clipele și se răcesc și mor în zilele de marți nici un copac nu crește peste

iubitul meu cel ne\'ntâmplat și fără nici un nume tu intri în memoria mea ca într-un templu rupt de prezent asemeni păsărilor împușcate de lumini stai nemișcat până când fruntea ți se năruie

uneori cuvintele se răsucesc în aer pur și simplu și eu privesc și timpul lunecă dinspre ceva înspre niciunde mă rog să nu să nu mi se închidă ochii de-atâta liniște simt cum ceva îmi

Veniți și luați, aceasta e singurătatea mea. stau înăuntrul ei și împrejur înfășurat în gânduri ca-ntr-o piramidă. mi-e timpul strâmt și liniștea copac cu rădăcini în altă zare. nici fructe

mai am un singur ochi neferecat și-un singur trup. și e atât de frig în întâmplarea asta. trag iarba peste mine devenind mister precum statuile din parcul fără nume. cu siguranță somnul

când voi veni, pe șaua nopții călărind un gând desprins dintr-o imensă insomnie, cu ceasurile fluturând în preajma mea și întregindu-și rondul fix la ora 12, când dorm cuvintele-nvelite în

tu răscolindu-mă \'n adâncuri prin pânza pleoapelor ascuns în fiece secundă, în mărul amăgirii

Piele de fildeș port într-un dreptunghi de lemn când clipa asta îmi îngheață trupul, îmi seceră cuvântul și se-apropie de mine somnolent lăsând în urma-i dâre lungi de sare. Colindă clopotele

vă rog să faceți loc. trece tristețea fluturând o liniște deasupra mea pe limba ei pe care nu am înțeles-o niciodată. ea nu are culoare,nici cuvânt. aproape că o simt când

vine o ploaie desfrunzindu-mă de ani să ne ascundem în acest moment să nu ne picure pe trup în suflet în acest cuvant culoarea ei de sânge și lividă nesățioasă liniște spre altceva

lacrima e ca și gândul- nu ține cont de efect ci doar de cauză

durerea si bucuria au același izvor-sufletul doar debitul diferă si cursul pe care dau vieții

de căte ori îl întreb cum se simte indecent sufletul îmi răspunde că e gol pe dinăuntru

pentru că nu sufăr de înălțime niciodată nu reușesc să cad la o înțelegere cu mine însămi

de albastru ce era ochiul devenit amărui începu să-și plângă de milă

de câte ori mă privesc obosit și distant sufletul plin de tăceri îmi răspunde că singurul meu defect e absurda tristețe

singurătatea e un fapt de drept- un fel de umbră spânzurată de picior într-o îmbrățișare lungă. ea trece ca un miros printre noi. și când din aripi dă absentă inainte-înapoi

nu pot să stau în echilibru de fiecare dată când ajung la capătul de nord al zilei mi se face foarte somn prinde-mi tu sufletul nevinovat și lasă-mă să dorm cu ochii sprijiniți de cer de

trecea in zig zag ca un umblet de cal obosit de povara secundei maiestoasa tăcere cu mâinile reci sprijinind câte-un gând ciudat si exact de propriul tău trup potcovit ochiul meu

eram unul și-același precum privirea locuiește ochiul geometric ne atingeam până ni se toceau cuvintele și buzele și trupurile mai apoi restul de suflet se schimba în linie ca și cum eu aș

s-au copt amiezele ca boabele de struguri învelite-n sânge într-o perfectă nepăsare de ochiul meu sprijinit obrazul nopții dezgolit de lună mă locuiesc tăcerile periodic până când?