colar gabriela

el adulmecă iarna carnea poemului risipit prin zăpadă și gândul lui schelălăie și dă din coadă așteptând un semn nu dați cu piatra în poet și nu stârniți furtuni altfel va trebui să

aici e aproape septembrie de când ai plecat trec ani in stoluri și-ntre ele luna fără de oameni și cu aripile răsfirate-n patru zări Doamne mi-e sufletul rană port somnul pe pleoape și

Eu sunt legat de cer indirect, spuse viermele-om. Înțelept este cel ce privește \'nainte. Dă iarba la o parte precum Moise marea! În definitiv, mărul e legătura mea cu pământul.

La urma urmei litera e osul cuvântului- urlet de fiară lovită de gând, tulburare de noapte. Câtă anatomie, Doamne, într-un vers rănit!

stau de vorbă cu lupii și spun iarna asta nu e a mea nici tâcerea ce urlă in mine nici gândul nici litera nici cuvântul (nici chiar povestea aceasta stupidă) doar inima este a mea ah

Atât de pura iarna rătăcind pe străzi și tu și eu îmbrățisându-ne de-a curmezișul clipei ne latră noaptea câini cu labe de argint luna cu ochiul ei plin ne privește absentă

eu tot mai cred că mă aseamăn cu o intrebare cum altfel aș putea să îmi explic de ce atunci când mă privesc în vastele oglinzi umărul meu pare stâmb de parcă sus în prelungirea lui ar crește

încă mai cred că a trăi este un verb palpabil din pricina zăpezilor au început să piară clipa versul fericirea ultimul zbor ce poartă-n spate universul și eu eu care am uitat să mă

orice poem începe cu iluzia însăși în curând mâna ta va curge pe umărul meu pe zâmbetul meu pe trupul meu pe trupul trupului meu ca o zi oarecare sunt ca un melc care-și târăște

Eu nu scriu poezie. Eu trag cu praștia în stele inventând povești cu fluturi și lumini și îngeri care seamănă cu mama. Sunt un nebun care cioplește vise într-un fel ciudat. Și numai uneori

cât alergi între meridiane cu zborul aproape perfect vine iarna Cineva scutură timpul după același ritual mă ascund după lacrimi

sunt doar un cuvânt între un ieri si cealaltă singurătate în fiece seară adorm în poemul tăcerii iau forma unui înger picură toamna livide gutui pe muchie de cuțit stoluri de vise trec

plutesc în derivă jumate-om jumate-vis îngenunchiat pe marginea copilăriei sufletul meu ca un orb în căutarea iluziei bântuie noaptea

O noapte se prelinge pe trotuar ca o Siberie rănită în bătaia lunii. Doar liniștea îmi ține de urât. Doar liniștea-striga din răsputeri cuvântul înghețând pe buze.

coboară somnul în oraș chiar acum sângerează cuvântul cu ochii întorși zăpezile se odihnesc pe trotuar e o liniste de duminică mă-nvecinez cu iarna și cu D-zeu pe la sfârșitul zilei vine

copilul citea un poem cu umerii goi sprijinea cerul într-un colț de fiecare dată sângera o toamnă până dincolo de cuvânt

la granița dinspre poem jumătate de lună aleargă desculță muzica frunzele oamenii privesc pe furiș cum ninge pe partea cealaltă a nopții miroase a dragoste ruptă din rai ca un ecou cerul

pe numele meu se așează o noapte, o piatră și o liniște goală. m-ascund în poem. bucăți de moarte hoinăresc pe străzi flămânde.

mă dezbrac de tine într-un fel ciudat ziua întoarce obrazul pe parte cealaltă prin oraș lumea se învârte în cercuri vorbește de-a lungul toamnei apoi exersează o moarte până la os se face

invocând plictiseala tristețea mai rătăcea pe pământ numai eu îmblânzeam cuvântul cu ochi insistenți trecătorii fugeau în zig zag de singurătate la nord de sufletul meu vine toamna

în lipsa ta se lasă seara până la pământ amurgul își așează glasul pe culori în calendare se întristează clipele și se răcesc și mor în zilele de marți nici un copac nu crește peste

iubitul meu cel ne\'ntâmplat și fără nici un nume tu intri în memoria mea ca într-un templu rupt de prezent asemeni păsărilor împușcate de lumini stai nemișcat până când fruntea ți se năruie