colar gabriela

uneori cuvintele se răsucesc în aer pur și simplu și eu privesc și timpul lunecă dinspre ceva înspre niciunde mă rog să nu să nu mi se închidă ochii de-atâta liniște simt cum ceva îmi

Veniți și luați, aceasta e singurătatea mea. stau înăuntrul ei și împrejur înfășurat în gânduri ca-ntr-o piramidă. mi-e timpul strâmt și liniștea copac cu rădăcini în altă zare. nici fructe

mai am un singur ochi neferecat și-un singur trup. și e atât de frig în întâmplarea asta. trag iarba peste mine devenind mister precum statuile din parcul fără nume. cu siguranță somnul

când voi veni, pe șaua nopții călărind un gând desprins dintr-o imensă insomnie, cu ceasurile fluturând în preajma mea și întregindu-și rondul fix la ora 12, când dorm cuvintele-nvelite în

tu răscolindu-mă \'n adâncuri prin pânza pleoapelor ascuns în fiece secundă, în mărul amăgirii

Piele de fildeș port într-un dreptunghi de lemn când clipa asta îmi îngheață trupul, îmi seceră cuvântul și se-apropie de mine somnolent lăsând în urma-i dâre lungi de sare. Colindă clopotele

vă rog să faceți loc. trece tristețea fluturând o liniște deasupra mea pe limba ei pe care nu am înțeles-o niciodată. ea nu are culoare,nici cuvânt. aproape că o simt când

vine o ploaie desfrunzindu-mă de ani să ne ascundem în acest moment să nu ne picure pe trup în suflet în acest cuvant culoarea ei de sânge și lividă nesățioasă liniște spre altceva

lacrima e ca și gândul- nu ține cont de efect ci doar de cauză

durerea si bucuria au același izvor-sufletul doar debitul diferă si cursul pe care dau vieții

de căte ori îl întreb cum se simte indecent sufletul îmi răspunde că e gol pe dinăuntru

pentru că nu sufăr de înălțime niciodată nu reușesc să cad la o înțelegere cu mine însămi

de albastru ce era ochiul devenit amărui începu să-și plângă de milă

de câte ori mă privesc obosit și distant sufletul plin de tăceri îmi răspunde că singurul meu defect e absurda tristețe

singurătatea e un fapt de drept- un fel de umbră spânzurată de picior într-o îmbrățișare lungă. ea trece ca un miros printre noi. și când din aripi dă absentă inainte-înapoi

nu pot să stau în echilibru de fiecare dată când ajung la capătul de nord al zilei mi se face foarte somn prinde-mi tu sufletul nevinovat și lasă-mă să dorm cu ochii sprijiniți de cer de

trecea in zig zag ca un umblet de cal obosit de povara secundei maiestoasa tăcere cu mâinile reci sprijinind câte-un gând ciudat si exact de propriul tău trup potcovit ochiul meu

eram unul și-același precum privirea locuiește ochiul geometric ne atingeam până ni se toceau cuvintele și buzele și trupurile mai apoi restul de suflet se schimba în linie ca și cum eu aș

s-au copt amiezele ca boabele de struguri învelite-n sânge într-o perfectă nepăsare de ochiul meu sprijinit obrazul nopții dezgolit de lună mă locuiesc tăcerile periodic până când?

tu știi toți cei pe care i-am iubit s-au risipit prin iarbă ca fluturii orbi de lumină de dor văduviți de zemoasa durere ca boabele de struguri mirosind a toamnă de ochiul meu drept

eu sunt ca un sâmbur de viață pocnind sub piciorul secundei ah sufletul meu răsfirat peste timp se adună in moarte

în timp ce eu bolnavă de verde-gălbui ca ultima frunză mă ofilesc atinsă de singurătate în timp ce eu neînțeleasă neîntregită mă rostogolesc de pe trupul prezentului geloasă pe

vinovată sunt doar de amurg nu am nevoie de circumstanțe atenuante să-ascult cum se frâng secundele ca un codru de pâine sub tăișul mirării în zborul meu de dincolo de toamnă nu am

din când în când lumina troznind între gene ochiul de jad susurul nopții curgând printre sălcii mânjite de ape trecutul ușor dantelat pe alocuri tristețea ploaia foșnind sub o