Poezii

Cad rar. Dar, dacă se întâmplă, cad și mă rostogolesc în mine cu toți ochii deodată: cu ochiul din frunte, cu cel din inimă, cu cel verde. Și mă doare fiecare secundă în care mă caut și nu mă

Scriu ca și când aș picta. Între două bătăi de gene din inima mea izvorăsc poeme. Scriu cu buzele, cu teama unei căprioare. Pe trupul tău, cu adâncă mirare, mă semnez cu penița ruptă din soare.

M-aș așeza pe plâns, de nu mi-ar da târcoale o întrebare. Din ce pământ neroditor mă trag și din ce neam de verde, dacă mă clatin și mă ofilesc asemeni ierbii sub privirea ta? Și stau pe gânduri și

De ai putea să vii, să-mi fii trilul unei ciocârlii, așezat umil pe rană. Vrei tu, vrei să-mi fii icoană?

Drumul până la Tine e lung. Și n-am decât o inimă. Și aceea goală. Și-apoi, doar în genunchi pot urca. Tac și te rog, suflete: taci și tu, să pot zidi drumul spre lumină. Moartea nu mă mai sperie.

De prea mult eu Te caut pe tine. Ce lacomi suntem, Doamne, de parcă dragostea s-ar termina mâine.

Oricât m-aș ridica pe vârfuri, nu dau de cer. Mă trag păcatele înapoi. Oare, dacă închid ochii, îmi cresc aripi?

Ca o mamă ce sărută genunchii juliți ai copilului, așa ne spală El de toate relele, până ni se albește sufletul și ni-l face ușor, ca bumbacul.

Anul acesta a fost secetă mare. Au secat apele, gândurile, nisipul din clepsidră, inimile. Tu de eu, și eu de noi. Aștept. Poate va da Domnul să se retragă și singurătatea în carapacea ei.

Vino tu, fericire! Vino-mi tu Și mă satură, Și mă umple. Azi am ținut post.

Azi e luni. Mă bate gândul să te caut, să te simt, chiar dacă mă dor toate oasele și jumătate din mine nu încetează să spere. Azi mă rog, ca lacrima în strană, să-mi vii, să-mi fii, chiar dacă, în

Toți îngerii sunt o prelungire a lui Dumnezeu. Unii poartă numele meu. Poate asa ne măsoară El dragostea, născută din tu și eu. Până la urmă, tot o prelungire a lui Dumnezeu.

Dacă piatra asta-i sora mea geamănă și inimile noastre bat la fel, nu vrei să mă iei în brațe? Parcă a mea e mai grea, puțintel.

Și poate că iubirea nu-i decât un ochi pe care Dumnezeu l-a deschis și l-a ascuns într-o carte. Să citim pe furiș, să nu trezim pasărea. Pasărea tristeții ce ne desparte.

Dintre toate oceanele, Inima era cea mai adâncă. Ce bine că-mi ești, Ancora adormită la tâmplă...

Iți scriu scrisori Pe o foaie de ceară. Cu focul din trup, Cu un spic de secară. Îți scriu scrisori Ca ultimul proscris. Cu capul plecat, Ca un mac ce se frânge, Îți scriu scrisori Cu cerneala din

Ma săgeta privirea ta de abanos. Până la Dumnezeu, Până la lacrimi, Până la os. Te iubeam dincolo de destin În fiecare clipă- Până la cruce. Amin!

Eu cred că m-am îmbolnăvit de nostalgie. Oare de-aceea tremură frunza? De dorul meu plânge un nor și o păpădie?

Cum mieii plâng de dorul ierbii, așa și eu, cu genunchii-n țărână. Fă-mă, Doamne, de lapte, seara să mă adulmeci ca lupii.

M-am ascuns de tine Sub frunza de nuc. Lângă sufletul meu, Mirosi a tutun și-a tristețe de cuc.

Tu îmi ești ultimul vers pe care îl scriu cu cerneala din gene. Restul e dor.

Ești cea mai frumoasă. Ai vara pe trup când zâmbești Și-o felie de pepene pe masă. Din coasta mea ești făcută. Dintre toate minunile care sunt, Cuvintele tale au gust De măr și cucută.

Poți să arunci un ochi Peste ultima mea poezie. Să tai o literă, un vers, Să tai în carne vie, Tot n ai sa auzi cum se tânguie noaptea Ultimul crin ce și a pierdut virginitatea. Poți să arunci un

Nu sunt o Sfântă și nici nu voi fi. În mâinile tale, Trupul meu un câmp de păpădii.