colar gabriela

constat că sufăr de tristețe mai ales toamna, prietene când norii deschid gura și mestecă liniștit păsările tale împăcate cu soarta

cât un lan de porumb părul meu în bătaia luminii mai mult lung decât copt dar aproape în fiece zi invadat de mâinile tale-păsări

mi-ar trebui un soi de lasitate sa nu mai spintec zarea cu privirile ondine sau nu e suficient un fel de lepadare de cuvant caii de lapte ai tristetii sa-i aud cum tropotesc prin vine

Păcătoasa stare de a fi literă-nainte de vorbire zbatere de țipăt înecat în lapte început de semn de întrebare risipit în noapte fel de O si A îndrăgostit de timp din țâța femeii

nectarul vieții- în căușul palmelor sâni plini de lapte

îmi crește în palmă un ochi pe care nu îl deschid de teamă să nu-mi vadă nimeni mirarea o,literă gravidă de cuvânt doar pentru că ochiul mi s-a încolăcit peste cuvântul sunt am devenit un

acestor pârguite ceruri nuanțe de albastru străbătute de mirare ce se întind ca o arcadă până dincolo de realitate cine se-ncumetă să le strivească între gene veșnicia? ce timp bolnav de

câtă asemănare între jalea cucului și viața mea! și cât prezent potrivnic și lipsit de apărare...

mirabilă explozie de lumini și gânduri viața până la vamă drum lung de liniște duc lipsă nu de singurătate așadar voi urca scara mioapă apoi vom dormi eu sufletul nimănui și

felii de vară- pe marginea drumului țărani cu pepeni *** miez de iunie pe masa tăranilor- cireșe coapte *** ispita verii- în plasa pescaului o roșioară *** fără cuvinte- pe

deliciul toamnei în cămara bunicii- ispita Evei *** sunetul toamnei prin fereastra deschisă- a căzut o stea *** ocolind toamna cu aripile-n cruce- cârduri de cocori *** seară

seara de august- pe o frunză de nufăr singur broscoiul *** rupere de nori pe ulița satului- trecători grăbiți *** șuieră vântul- cu fața la fereastră luna

vara la țară- pe umerii dealului căpițe de fân *** explozie de alb- în livada bunicii piersici în floare *** suflet rătăcit- în vechea biserică sună clopotul

bulgări de aur în verdele pădurii cântă canarii

singurătate- în mijlocul nopților eu și sufletul redevenind întregul împărțim veșnicia

raze de soare în bătaia vântului părul iubitei *** seară de iarnă în curtea bunicilor colindă un țânc *** pe malul apei mulțime de sunete singură salcia *** nuferi de apă în

Doamne eu nu am cum să strunesc verbul cu chip îngeresc ce țâșnește din mine nici liniștea nu pot s-o mai aud și nici copita vremii cum lovește fără milă frământă Tată lutul și mai suflă

nemișcată și sumbră și fără de înger mă fac soră cu piatra cu ploaia cu toate cele care nu mă au la suflet și toate astea într-o izbucnire de moment trag timpul în piept și invăț să fiu

singură sunt în vârtej și aiurea râzând de legile nescrise-ale naturii degetul lunii îmi bate în pleoape un semn și nu știu cum noaptea atârnă ca merele gândurile mele pline de

pierdut în timp aproape mort, ca ochiul muntelui înăbuțit de alb, cuvântul tremurând de spaima nopții. amor târziu croindu-și drum cu gândul în iarna care mușcă din patru părți

de parcă nu ți-ar fi ajuns punctele cardinale cerul cu aripi cu tot văzutul și nevăzutul întru alinare pe mine însămi m-ai făcut copac și-ai mai făcut și-această bufniță prevestitoare de

lumea e împărțită într-un mod ciudat nimănui nu-i este de ajuns o piatră sau rostogolirea clipei toți au nevoie de mister bunăoară somnului i s-a dat apa mie mi-ar trebui un zbor sau