nemișcată și sumbră și fără de înger mă fac
soră cu piatra cu ploaia cu toate cele care nu mă au la suflet
și toate astea într-o izbucnire de moment
trag timpul în piept și invăț să fiu
singură sunt în vârtej și aiurea
râzând de legile nescrise-ale naturii
degetul lunii îmi bate în pleoape un semn
și nu știu cum noaptea atârnă ca merele
gândurile mele pline de
pierdut în timp
aproape mort,
ca ochiul muntelui înăbuțit de alb,
cuvântul tremurând de spaima nopții.
amor târziu
croindu-și drum cu gândul
în iarna care mușcă din patru părți
de parcă nu ți-ar fi ajuns punctele cardinale
cerul cu aripi cu tot
văzutul și nevăzutul întru alinare
pe mine însămi m-ai făcut copac
și-ai mai făcut și-această bufniță prevestitoare de
lumea e împărțită într-un mod ciudat
nimănui nu-i este de ajuns o piatră
sau rostogolirea clipei
toți au nevoie de mister
bunăoară somnului i s-a dat apa
mie mi-ar trebui un zbor sau
el adulmecă iarna
carnea poemului risipit prin zăpadă
și gândul lui schelălăie și dă din coadă așteptând un semn
nu dați cu piatra în poet
și nu stârniți furtuni
altfel va trebui să
sunt exilată într-un trup lipsit de conținut
privește deci
cuvântul care mă pândește a-nceput să obosească
până și timpul care trece a venit la mine să îmi ia tribut
Doamne
vreau să
aici e aproape septembrie
de când ai plecat
trec ani in stoluri și-ntre ele luna
fără de oameni și cu aripile răsfirate-n patru zări
Doamne mi-e sufletul rană
port somnul pe pleoape
și
Eu sunt legat de cer indirect,
spuse viermele-om.
Înțelept este cel ce privește \'nainte.
Dă iarba la o parte precum Moise marea!
În definitiv, mărul e legătura mea cu pământul.
stau de vorbă cu lupii și spun
iarna asta nu e a mea
nici tâcerea ce urlă in mine
nici gândul
nici litera
nici cuvântul
(nici chiar povestea aceasta stupidă)
doar inima este a mea
ah
Atât de pura iarna rătăcind pe străzi
și tu și eu îmbrățisându-ne
de-a curmezișul clipei
ne latră noaptea câini cu labe de argint
luna cu ochiul ei plin ne privește absentă
eu tot mai cred că mă aseamăn cu o intrebare
cum altfel aș putea să îmi explic
de ce atunci când mă privesc în vastele oglinzi
umărul meu pare stâmb
de parcă sus în prelungirea lui ar crește
încă mai cred că a trăi este un verb palpabil
din pricina zăpezilor au început să piară clipa
versul fericirea ultimul zbor ce poartă-n spate universul și eu
eu care am uitat să mă
orice poem începe cu iluzia însăși
în curând mâna ta va curge pe umărul meu
pe zâmbetul meu
pe trupul meu
pe trupul trupului meu ca o zi oarecare
sunt ca un melc care-și târăște
Eu nu scriu poezie.
Eu trag cu praștia în stele inventând povești
cu fluturi și lumini și îngeri care seamănă cu mama.
Sunt un nebun care cioplește vise într-un fel ciudat.
Și numai uneori
sunt doar un cuvânt
între un ieri si cealaltă singurătate
în fiece seară adorm în poemul tăcerii
iau forma unui înger
picură toamna livide gutui
pe muchie de cuțit
stoluri de vise trec
O noapte se prelinge pe trotuar
ca o Siberie rănită în bătaia lunii.
Doar liniștea îmi ține de urât.
Doar liniștea-striga din răsputeri cuvântul
înghețând pe buze.
coboară somnul în oraș
chiar acum sângerează cuvântul cu ochii întorși
zăpezile se odihnesc pe trotuar
e o liniste de duminică
mă-nvecinez cu iarna și cu D-zeu pe la sfârșitul zilei
vine
la granița dinspre poem
jumătate de lună aleargă desculță
muzica frunzele oamenii privesc pe furiș cum ninge pe partea cealaltă a nopții
miroase a dragoste ruptă din rai
ca un ecou
cerul
