colar gabriela

Dumnezeiesc tablou cireșii cu părul în vânt și liniștea ruptă de păsări la orizont tu și inima mea și o sută de umbre în rest nici un dor doar tăcerile mele pândind cum pătrunde prin

Atotputernicul paloș pe zilele mele destinul

octombrie a murit a nu știu câta oară cu mâinile întinse pe câmpii pline de grâu și mătănii niciodată icoană dar întotdeauna plângând nespus de frumos ca stelele acestea cu trup

dati drumul câinilor ca niște ani să muște sălbăticia care crește peste noi eu voi rămâne s-ascult aici în câmpia de carne acoperită ca un bulb de cer de litere de ploi sub palida umbră de

iată îmi iau uneltele de scris și zic ce tragedie Doamne cerul profanat de zburătoare verbe ciudate și reci litere amenințând cu lepădarea de singurătate apoi mă-nchin la timp și mă

constat că sufăr de tristețe mai ales toamna, prietene când norii deschid gura și mestecă liniștit păsările tale împăcate cu soarta

cât un lan de porumb părul meu în bătaia luminii mai mult lung decât copt dar aproape în fiece zi invadat de mâinile tale-păsări

mi-ar trebui un soi de lasitate sa nu mai spintec zarea cu privirile ondine sau nu e suficient un fel de lepadare de cuvant caii de lapte ai tristetii sa-i aud cum tropotesc prin vine

Păcătoasa stare de a fi literă-nainte de vorbire zbatere de țipăt înecat în lapte început de semn de întrebare risipit în noapte fel de O si A îndrăgostit de timp din țâța femeii

nectarul vieții- în căușul palmelor sâni plini de lapte

îmi crește în palmă un ochi pe care nu îl deschid de teamă să nu-mi vadă nimeni mirarea o,literă gravidă de cuvânt doar pentru că ochiul mi s-a încolăcit peste cuvântul sunt am devenit un

acestor pârguite ceruri nuanțe de albastru străbătute de mirare ce se întind ca o arcadă până dincolo de realitate cine se-ncumetă să le strivească între gene veșnicia? ce timp bolnav de

câtă asemănare între jalea cucului și viața mea! și cât prezent potrivnic și lipsit de apărare...

mirabilă explozie de lumini și gânduri viața până la vamă drum lung de liniște duc lipsă nu de singurătate așadar voi urca scara mioapă apoi vom dormi eu sufletul nimănui și

felii de vară- pe marginea drumului țărani cu pepeni *** miez de iunie pe masa tăranilor- cireșe coapte *** ispita verii- în plasa pescaului o roșioară *** fără cuvinte- pe

deliciul toamnei în cămara bunicii- ispita Evei *** sunetul toamnei prin fereastra deschisă- a căzut o stea *** ocolind toamna cu aripile-n cruce- cârduri de cocori *** seară

seara de august- pe o frunză de nufăr singur broscoiul *** rupere de nori pe ulița satului- trecători grăbiți *** șuieră vântul- cu fața la fereastră luna

vara la țară- pe umerii dealului căpițe de fân *** explozie de alb- în livada bunicii piersici în floare *** suflet rătăcit- în vechea biserică sună clopotul

bulgări de aur în verdele pădurii cântă canarii

singurătate- în mijlocul nopților eu și sufletul redevenind întregul împărțim veșnicia

raze de soare în bătaia vântului părul iubitei *** seară de iarnă în curtea bunicilor colindă un țânc *** pe malul apei mulțime de sunete singură salcia *** nuferi de apă în

Doamne eu nu am cum să strunesc verbul cu chip îngeresc ce țâșnește din mine nici liniștea nu pot s-o mai aud și nici copita vremii cum lovește fără milă frământă Tată lutul și mai suflă