colar gabriela

Covor de iarbă și fluturi ți-am așternut înainte de toate, și ziua de ieri. și te am iubit cu gândul. și nimeni nu știe de ce sufletul l-am aruncat într-o colivie.

Þintesc spre cer cu grație și disperare. Zarea e-n sânge ca o garoafă, Ca inima mea peste care pășesc în șir indian anii.

Iată, se crapă de ziuă și eu te clădesc în cuvinte. Râzând și plângând, castel de nisip în care să-mi odihnesc tinerețea!

după-amieze târzii lalele și spini furnici alergând printre pietre iarba crescându-mi prin păr împrejur bucuria april albastrul ochilor mei atrage păsări

freamătul, zborul, nelinștea, dorul, căderea, iertarea, surâsul, chemarea, tristețea, cuvântul, un gest, legământul.... putem uita totul. numai rădăcinile nu!

cădea viața peste noi ca o stea n-am plans și nu m-am dat deoparte am privit în mijlocul furtunii am privit- aceasta arcă plină de-animale care-și spune suflet

din toate părțile se aud voci- te paște un dor ca o veșnicie absent mi-arunc privirea peste umăr pașii tăi construiesc labirinturi în iarbă în aer speranțe și fluturi

poemul e foarte simplu- un subiect două personaje ceva sentiment și o droaie de gînduri și peste toate Timpul ca un vierme uriaș ce îmi umblă prin vene și-mi bea inocența

neîmblânzită știu că vine simt că vine clipa cu gheare și colți ce-mi zâmbește vicleană și totuși te iubesc flămândă ca moartea ce-mi iese în drum și mă umple de lene ...... în

nearătatule inima ta e adâncă liniștea ta e adâncă trădarea ta e adâncă așadar de azi mă adâncesc și eu într-o continuă uitare cu viața de gât înotând într-o mare de oameni

tu-mi spui că mă aseamăn cu un animal de pradă eu mă trezesc dintr-o dată femeie duc mâna la suflet și tac îndelung așa știu eu să iubesc toamna bărbatul cu nume de tată de câte ori

oraș nebun cu femei care iși lasă urma la tine în suflet și străzi cenușii în pântecul tău mi-am băut mințile zadarnică această sete care îmi inundă trupul port în podul palmei umbra

m-am împiedicat de viață Doamne ca de un morman de pietre tu să nu-i crezi ridică-mă la gură ca pe-o cuminecătură apoi poți să închizi ochii să se facă noapte

de azi sunt ca o toamnă- sălbatică si migratoare cum numai cuvintele știu să fie mă învârt în umbra cerului printre mestecenii cu gâtul lung de fum singură spre un alt anotimp ocolind

de când mă plimb cu capu-n nori inima mea e țara tuturor posibilităților oamenii intră oamenii ies alții prind ideea din urmă e inutil să-ți spun că mi-e ciudă când rătăcești asemeni

gramatica gândului începe cu a fi- la început doar o pasăre albă pe câmpul de luptă mai apoi înălțarea de cele mai multe ori in acest anotimp denumit realitate stă nevoia de-a exista

o mie de nuferi- prin pletele salciei singură luna

amurg de vară- încremenit sub sălcii eu și cu mine

strâng în mine o grămadă de cuvinte dacă deschid gura cerul se umple de păsări păsările de aer si aerul de nu stiu ce prezența ta miroase a tutun si soare a bărbat trecut de prima

limpede și adâncă precum fântâna privirea ei........ vulturi în cerc se rotesc ispitiți când ea trece

o adiere- magnolia împrăștie parfum si tristețe === merg înainte un bătrân si fiul său- potrivnic timpul === în lumina lunii mai aproape de suflet, doar cântul

prima dată mușcăm din măr apoi cerbii aleargă cu noaptea pe umeri apoi spui pământul acesta sunt eu mie imi lunecă prin sânge clorofila și simt cum îmi cresc rădăcini iubindu-te

mă așez pe plâns cum luna pe ramuri ultima oară ți-am cântat din suflet de floare albastră