Zilele mele sunt la fel.
Flori de gheață ce se ofilesc uneori
Sub privirea vreunui soare ,
Muguri pleznind de gândurile
Unui timp nenascut.
Doar nopțile
Se zbat in lumina celor două
Dimineața încă nu mușcase din pulpa nopții.
Doar adulmecase aburii calzi
Răsfirați pe coama orizontului,
Înroșit de un soare bătrân
Ce-și pierdea sudoarea
Pe ultimul fir de
Doamne!
Prea -mi sfâșie tăcerea
cu dinții săi de lup ,
cuvântul ,
Și nu pot să m-ascund,
și îmi devoră trupul
zămislind o rugă
către tine.
Auzi cum picură lumini
când se înaltă
Îmi dezbrac trupul de suflet
Și-l arunc într un colț,
Ca pe o cămașă peticită pe alocuri
De câte-un chirurg psihopat .
Rup până și pânza de păianjen
Pe care am țesut-o între noi
Când înca mai
(așa a fost scris)
În Valea Regilor
Plânge deșertul cu iluzii.
Dorm faraoni nestingheriți
Somnul de o viata.
Totul e aur. Caravanele aleargă .
Adie vraja , când,
Învăluite în santal si
Am rătăcit împrejuru-mi
Căutându-te cuvânt.
Nimic.
Doar tropot de cai
Și silabe răzlețe
Umplute de colb.
Una albastră, ascunsă sub geană
Alta verde-pădure
Pierduta in coama de mânz,
Între
Imi miroase a toamnă !
Mi-ai spus,
Sărutând pământul
Cu genunchii tociți.
Eu te priveam
Cum iti indeși urechea
In sufletul meu
Și intrebam:
Plouă cu despărțiri?
Nu , iubito
Piatra nu
Plouă mărunt
Cu resturi de iubire
Frânturi de amintiri
Și gânduri
Rătăcesc
Prin suflet
Tainic
Ca un inger
În noapte
Se strecoară
Sub stropi
Lumina
Din tine
Trăim cerșind un mâine,visători
Pe-al vieții drum.noi ducem fără știre
Un azi ce a fost ieri, în amintire
Ne risipim .Am fost doar călători.
Lumini se nasc si mor fără să știm
În ochi, pe
Mă-mbrac cu frunzele
Ce cad din ochii tăi .
Într-un amurg,
Trag după mine
Trupul vestejit,
Si mâinile se rup
De atâta galben .
Mă ruginesc sub ploaia ta,
Septembrie ,
Și roșu plâng
Sub
Trăiește clipa.
Prinde-mi zâmbetul între gene
Și mângâie -l.
Stiu ,
Clipirile îl vor iubi noaptea
Și
Lumina îl va ofili dimineața,
Dar taci.
Nu vezi că am înflorit râzând?
Nu mai plâng macii
Apusuri de soare
Pe trupul palid al câmpiilor.
Acum iarba se inconvoaie
Sub copitele timpului
Lacrimând dimineți
Trăite ascetic ,
Clipele se pierd
În vârful inelelor
Picură venin din ochii tăi reci
Peste gândurile mele,
Amorțind durerea
Ce o simt
Când te –ncolăcesti imprejuru-mi.
Horcai pe gură,
Viața,
Si mărul e tot mai mic.
Ascunsă intr-o poveste,
Mor
Încep să- mi picure din ochi
Umede ploi
Pe gleznele de-aramă.
Prin gene îmi cresc aripi mari de înger,
Și zborul lor mi- e umblet
Peste ochi.
Mă -mbrac cu izul florilor ce trec
Când printre
Totul a-nceput cu un punct.
Îl văd cum crește
Și se rupe ,
Într -o învălmășeală de cuvinte
Și sentimente,
Și nu mai știu ,
Parcă se face ochi
Și eu sunt în el lăcrimând vise
Ce nu se mai nasc
Ar trebui să-mi fie frică de tine?
-Eu spun ca da,pentru că nu mă cunoști
Străino,
Crezi că te vei pierde printre noi?
-Incă nu ,dar va veni ziua aceea.
Nenorocito,
Crezi ca–mi pare rau
Te caut undeva
In mine,
Bucată de lumina
Ce naști dorințe
Ascunse sub copaci,
Șerpuind intre un măr
Și o iluzie,
Dorințe de tine,
Simțite
Ca pe un vis
Atârnat de buza nopții.
Sărutând,
Era atât de trista.
Până și hainele îi erau răvășite de melancolie.
Urlau a sărăcie lucie de mult timp,
Degeaba insă.pentru nimeni nu însemna nimic.
Își ascundea sandalele rupte
Ca pe un
Bate alt gând
In tâmpla mea dreaptă
Ca un clopot.
Sau poate că visele
Mi se sparg
La poarta minții
Toacă,
Să iasă afară
Libere,
Ca o rugă
Spre EL,
Nevăzutul.
Pentru tot ce nu am
Poți să crezi că esti o piatră,
Voi fi floarea de colț
A sufletului tau .
Poți să cauți în întuneric tainele,
Voi fi raza de lumină
Din ochii tai orbi .
Poți să-mi spui că nu exiști,
Te voi
Rupe-mă –n două, jumătate.
Fă-mă piatră
Să nu te mai simt rană
Pe suflet.
Rupe-mă-n două, jumatate,
Să nu te mai gândesc fiară,
Linge-mi durerea
Sorbindu-mă.
Unde mi-e
Eu m-am nascut într un gând,
Măr, prima ispită,
Și mă tot gândesc ,
Unu și cu unu fac doi
Sau poate trei,sau patru sau cinci,
Asta depinde câte semințe
Pierdem pe drum,
Și mă frământ
Uite ,
Am să-ți povestesc despre viața.
Cică,a fost odată ca niciodată
Un om ,un om care se plimba
(Adam parcă,nici nu mai știu cum îl cheamă.
E mult de când nu l-am mai văzut
Ascunzându-și
Peste tot
Croncănitul corbilor nesătui
Fug .
Picioarele mi-atârnă plumb,
Și parcă mă arde pământul
Cu flăcările pacatelor,
Iadul meu, conștiința.
Mi- e teamă.
Împrejur,copacii,
Stafii cu
