Coculeanu Paul

Ai surprins mecanismul stricat, mersul în gol a lui nea Costică. Pare un animal căruia i s-a distrus radarul. Experimentezi cum se vede lumea prin ochii unui om de-o anumită condiție, înstrăinarea de sine ducând la instinctuala scoatere de limbă a... genții lui nea Costică. Eu mi-l imaginez ca poștaș, dacă merge pe bicicletă și apoi rămâne nepermis de mult într-o casă vai de capul ei... Și câți îl mai așteptau pe nea Costică, îndrăgostiții nerăbdători pare-mi-se!...

Aici este o directă săgetare-interpelare a cititorilor. Sau mai bine să nu fie, dacă e să ne luăm după titlul prea ludic, cam scabros. Boala frumoasă o fi o... belea mare, că-i transmisibilă, după câte înțeleg. Primul citat în italice bănuiesc de unde este. Mai bine să ne detașăm până și de vorbele... limbajului de cartier, nu de alta, dar să-i mai facem câteodată și sedusului de biserică Arghezi cu tifla..., păi ce atâta lexic bogat, merge și mai sărăcit... intenționat!

Citesc de multe ori textul acesta și îmi scapă din mâini ca un lin, ca o știucă. Nu se lasă garda jos în el. Asta-i de bine. Nu se dorește vreo aprofundare nici a iubirii, a senzualității (grotesc ar mai fi!), ci s-ar dori o polemică despre sensul unei arte decadente, mult prea imorale și prin aceasta absolvită oricum de orice vină. Și totuși legile artei mai există pe undeva - parcă se insinuează, parcă ne șoptește subtextul. Amuzat să fii tu, poetule care ne animi, în vecii vecilor, amin!

Dar ca în ultima strofă, atât de scufundat în de profundis clamavi, nu bănuiam să-l văd pe poet!

Mi-a plăcut poemul, m-a entuziasmat. Este un mod foarte original de a vedea lumea, pe artiști, pe iubitele lor, trădările oricăror cauze, mai mici, mai obscure, mai serioase. Fără nicio retorică de prisos. Buuun. Foarte.

A postula ceea ce insinuezi la modul artistic aici este foarte drăguț. Un poet rămâne întotdeauna un... presupus poet, iar un mare poet se presupune până ce moare că ar fi cel mai mic poet. Din această dilemă nu putem ieși. Dixi!
Chestia cu accentul pus pe conștiință face să lecturez acest text ca pe o constatare. Acum, că se referă la propriul eu sau la alt eu, chiar nu mai interesează pe nimeni. Bănuiesc faptul că ar fi un pamflet. Dar nu afirm că și este adevărat acest lucru.

Simplismul microcosmicului bordel, a picăturii în care s-ar oglindi tot universul îmbâcsit mă pune pe gânduri. E mai mult umor de bună calitate, sarcasm dus până la limita imposibilului decât o trăire specifică poeziei.

Și acum vin și întreb - simulând faptul că aș fi judecătorul care a ascultat învinuirea din versurile de mai sus:

-Unde este astăzi Poetul?

Nu pot presupune că în spatele unei constatări reci, aparent moralizatoare (că sigur nu ăsta-i scopul urmărit în poezie) ar domni geniul Poetului. Și dacă n-ar mai fi el niciunde pe pământ, tot ar trebui să subziste măcar în colțurile obtuze ale minții fiecărui poet contemporan. :)

N-am făcut eforturi prea mari. Oricum, uitasem să-ți mulțumesc pentru observații. Unele sunt foarte atente, altele mai puțin, oricând binevenite. Și să nu te simți în mare culpă. Pentru că nu ai de ce.

Întrebări? Nu erau. Erau observații, nelămuriri, te-arătai mirată că nu scriu cu cap. Am văzut semnele ?, cu ghiotura, însă nu am găsit interogația propriu-zisă, decât în anecdota pe care nu mă obosesc nici să o citesc în întregime, neavând de ce să-mi fac sânge rău. Mersi și pentru ea. E o realizare pentru mine. De obicei nu sunt citit, nu sunt comentat, nu contez.

Căderea întunericului poate însemna și inițiere. Îmi place laconismul acestor versuri, până la un moment dat. Se exagerează puțin, dar se ajunge destul la esență. Să nu ne întoarcem iarăși la poezia sentimentelor sublime, la retorica altor decenii! Deloc retorică și textul acesta ți-ar fi ieșit bine de tot.

Din răni nu mai curgea nimic (nu nicio picătură de sânge - sună pleonastic). Sânge - cuvinte este o chestie fumată de mult, mult prea retorică, clișeu de evitat.

Strofele 2 și 3 - ideile nu prea sunt dezvoltate, pui prea mult preț pe sugestii.

Strofa 4 - am simțit cum sângele se termină (redundant, ai mai spus-o în prima strofă). Restul este foarte bun în toată strofa, pentru că ideea se cristalizează în exprimări ca de prin Regi, Judecători, Noul Testament. Scuză-mi te rog excesul comparatistic!


Strofele 5 și 6 bune, surprinzătoare, dar totul pare o alegorie nesfârșită. Iar alegorismul merită depășit.

Mai multe sugestii decât concretul la care m-aș fi așteptat. Îmbinarea dintre vertical și "suprafață sticloasă și fierbinte" nu poate fi înțeleasă prea ușor. Poezia cu iodarea și dragostea avea imaginile mai lucrate, aici luându-ne cam prin surprindere, dar lăsându-ne cu buza umflată.

Știi de ce? Anecdotic, n-am cum să nu-mi aduc aminte citind această poezie, mai ales versul citat mai sus, la filmul "Pisica pe acoperișul fierbinte" cu Paul Newman și Elisabeth Taylor.

Nu spun că nu se pot recunoaște calitățile deosebite pe planul imaginarului literar, originalitatea unor expresii:

"urcă-te pe oasele mele
pînă dai de păsări răpitoare
la mare altitudine
se face dragoste în picioare
atît de lungi am crescut
peste noapte".

Dar dilatarea unui corp fără umbră nu-mi mai spune nimic. Nici ceea ce urmează:

"pocnește ca noi
unul în celălalt

uită-te cum ochii tăi devin albaștri
tot mai albaștri
de atunci

aștept să prind o stea căzătoare
între sîni".

Ai găsit căile de pătrundere către iodarea sau iodatul cu iubire. Salinitatea din aer și refuzarea mării fac din spațiul imaginar al acestei poezii o trambulină pentru gesturi tandre, sincere. Am o întrebare: nu este chiar nimic din mare aici?

Poezia adevărată este de-o metamorfozată luminozitate a sentimentelor, în sensul că trăirile se schimbă la fiecare vers foarte dinamic, surprinzând citorii, de ex.

"să curgă sare iodată din mine
am să păstrez între coapse astrul zilei
pînă va deveni astrul nopții"

În strofa a doua alegi să descrii gestica îndrăgostitului, sugerându-se înca din finalul strofei întâi o întâlnire tainică în faptul serii. Bravo!

Explicații care mă amuză, spre lămurirea textului, deși nu ar trebui să fie date:

La cea de-a doua strofă:

Să am pardon, orașul este străbăt de-un râu, nu atmosfera, care e la două versuri distanță de râu.

Strop de ploaie, caniculă, râu care a secat mult, căruia i se văd coastele (chestii de beton precum dinții, n-am intrat în amănunte). Eu și "noțiunile" în "adunare feroce"! Dacă spui că ar fi trebuit noțiuni cu legături între ele, înseamnă că te așteptai să citești o monografie a orașului, nu despre trăirile mele.

Strofa a patra:

Lumina, de la începutul poeziei și până la final este cea care evidențiază albastrul rochiei și verdele ochii iubitei.

La strofa a doua:

Nu am ce să re-comentez. No comment.

Fiecare posedă calități, defecte și este benefic pentru sine mai întâi să facă ordine și-n camera... de gardă (de continuă observare a vieții) sau de trezire. Nu știu ce i-ar mai fi trebuit acestui poem, că pe mine, mărturisesc sincer: nu m-a convins pe de-a-ntregul! Pornește de la un pretext: autocritica, cu prea multe exemple, uneori la modul heirupist. Se trece foarte aproape de tegumentele cotidianului (dacă are cotidianul-domesticul așa ceva, după cum crede Constantin Abăluță): "atunci când voi deschide dulapul înțesat de amintiri/
nu voi mai putea să îndes totul într-un sac de gunoi fără cel mai mic regret". Se încheie amintind de "Strigătul" lui Edvard Munch, însă fără ecou cine știe ce. Până la urmă concluzie, ca să fac un pleonasm. -> fără aplombul la care mă așteptam, poate doar la prima lectură să mă fi lăsat ușor sedus de promisiuni, că la o analizare a expresiei, strigătul sau muzica de cameră cam scârțâie. :(

Tristul singur = poetul, chiar dacă repetăm unele însușiri, prin aceste redefiniri, oglindiri în discurs viața artistică se poate ridica în fața uneia diferite și să-i zică franc: ai absentat de la împărțirea momentelor desfătării, n-ai cercetat lumea eului îndeajuns de mult!...

Prima strofă - constatarea cutremurului lăuntric, al procesului de secătuire a albiei inspirației. Las că-i bine așa, năvalnicul șuvoi nu întârzie să apară.

A doua strofă - ori Micul Prinț, ori Ralph Fiennes, tot din cer precum un fulger, prietenul-eroul se deschide ca într-o lecție de anatomie pe viu ca să ni se releve faptul că aventura, misterul am putea fi și noi pe lângă el.

Strofa a treia - interactivitate cu cititorii de tip extrema uncție :)

Strofa a patra - remember pentru cei care ne-au marcat, ori cărora le-am marcat devenirea, în pofida imaginilor tari, a servirii cam neortodoxe de cuvinte cărnoase, cu miez de adevăr gol-goluț.

Strofa a cincea - autocritică, autopersiflare prin detașare dusă dincolo de limite.

Strofa a cincea - nu turul, ci Turnul Londrei ar fi fost cazul să fie amintit, la cât de dramatic m-așteptam să se încheie periplul descoperirii lumii dinspre interiorul mereu conflictual al unui artist.

O lume pe dos a Arlechinului se lasă peste decorul acesta de mucava. Spânzuratul mai... trișează câteodată. Finalul, ca întregul poem, nu dezminte alegerea titlului. Gura strâmbă - pentru că așa o văd alții, nu și poetul căruia i se descoperă adevăratele revelații ale mortului sau mortificatului din pățanii Arlechin.

Gustul de cicoare - este și o cafea mai scumpă din cicoare, pentru cei care n-au voie cofeină. Prăjirea-n exces - aluzie posibilă la ultimile zile de mare caniculă din acest an. Armaghedon din două versuri:

Pământul se zguduie.
Țâșnesc jerbe de foc.

Excelent!

Aici repetiția timpului are drept finalitate sublinierea aluziei la o despărțire, este binevenită. Și afirmația din titlu se repetă în mod pragmatic, convingerea fiind mai mult autoconvingere.

Așa s-ar spune că a început arta, poezia, prin magie, pe malul unui lac sau a unui izvor al desfătărilor unui cuplu. Ultimul vers mă intrigă. Parcă îl pune pe cititor să se întrebe cine este ea, de ce este infinita, dezmărginirea, înconjurarea altcuiva. Poate ar fi corect: infinita mea.

Și se repetă spre final de la un vers la altul expresia ca o magie.

Interesantă și mereu surprinzătoare verificarea din ultimele două versuri, ținând cont și de cosmica ori microcosmica dezlănțuire de energie feminină, a eletronului/electrocutare iubitoare de la început. :)

Dialogul imaginar cu Mors splendis are și ceva de basm, dar și o căutare a păcălirii sale. Dacă Ivan Turbincă o păcălea să-i intre în coșciug, eroul având o harismă de vraci, curățitor al caselor de draci, aici ar trebui păcălită ori... sedusă, nu doar prin lăudarea frumuseții sale, care nu-i cu totul gratuită. Se poate vorbi despre stoicismul care o caracterizează pe povestitoare, se poate invoca o împrejurare la trezire când moartea din somn începe să facă riduri din cauza soarelui tot mai puternic, iar dușul matinal, o cafea faină, poate și prima țigară o alungă pe... fereastră, sărind precum căprițele... negre de pe stânci.

Nimic nou pe frontul stâng din piept... Textul este unul care îl determină pe cititor ce dorește de fapt autorul de la el (de la alt om, de la textul în sine, deja individualizat puțin prin lansarea sa în eter). Fumul ăla poate ar fi un timp al descoperirii printr-o importantă experiență. Încercarea de-a lăsa năravurile - și ele. Reapucarea ori neopritul din fumat - de asemenea.

Dacă nu se caută efecte cu tot dinadinsul, iese ceva de soi, care ar putea fi îmbunătățit pe alocuri, dacă se dorește ca titlul să își extindă explozia nucleară în scoarța fragilă a versurilor. Nu am constatat decât prin semnul inițiaticului din Separațio că am fi la granița dintre noapte și zi, dacă nucleele sunt vise, coșmaruri. Mi-a plăcut exprimarea: biciul taie întâmplările fără urmare. Putea fi și briciul nopții, nu doar al zilei. Fumegarea pasiunilor din creuzetul cunoașterii magice este de memorat.

Mirajul lipsei de pete, de nori pe cerul dimineții este laconic formulat. Versuri dense de mesaj, dar nu știu ce i-ar mai trebui poeziei ca să ne trezească plăcerea mai mare a lecturii, a degustării aromei. Prima strofă anunța mai multe.

Aceste versuri provin din porunca respectării tradiției, a unității familiale, a unui cod nescris al comportamentului corect, responsabil acasă ori în public, iar finalul cu îndemnul pascal, veniți de luați lumină, face să tresalte puțin pruncii cuvintelor la masa aceasta a iubirii și artei. Acum realizez faptul că rătăcirea într-un oraș ce nu mai seamănă cu nimic în visele noastre lungi se finalizează în uitarea periplului oniric și regăsirea în lumina altei zile ce-și începe suișul cu fiecare dintre noi. Iluzionare și deziluzionare, iar iluzionare liniștitoare - numele tău este noua zi, iar familia este cadrul tău cel mai intim de manifestare...

Casa pe care n-o apără nevasta ajunge maidan cu dragoste cuib de nebunii și ce-o mai rata purtarea de grijă a lui Dumnezeu și încredințarea în brațele celuilalt. Dar se vede treaba că știam și eu acest fapt.

M-a amuzat exprimarea. Se vede că de la spleenul acela bacovian de la Alifantis cântare până la hilarul-mortuar nu-i decât o aruncătură de băț, un picior de mișcat, un cot, doi coți, doi cotoi negri cu gabarit de urnit, un metru de pânză neagră de cumpărat și de pus la pragul de sus, cu specificarea unor inițiale duse-n neant. :(