Coculeanu Paul

Și mai bune ultimele două părți. Visul, despre care am bănuit că apare, din comentariul anterior, are aspectul unui coșmar din care nu se mai poate ieși. Apocalipsa - dezvăluirea sf. Ioan Teologul - totuși va veni, nefiind o vorbă în vânt, așa cum se afirmă aici.

Rezistă acest SF începând cu această partea a doua. Ambii frați, Doctorul și Anghel D. - presupusul Înger al Răului, Berea Pădurii de Cenușă, Jurnalul care nu-i totuna cu memoriile apar precum niște halucinații ale pacientului 2305. Trezirea poate fi intrarea în alt vis...

Totuși nu insiști aproape deloc pe cadrele apocaliptice și pe portretele eroilor. Nu se justifică de ce Hanul este locul de inițiere al personajului 2305, de ce n-a fost ucis de către Anghel D., haiducul apocaliptic, o căpetenie a Armaghedonului. De ce în primele două părți Centrala fumegândă anunță distracția, circul, carnavalul ori carnagiul apocaliptic?

Sunt în așteptarea altei "zile". Și nu a altei..... "zi" sau "zii măi lăutare". Errare humanum est sed perseverare diabolicum. Pe mine însă mă distrează până la un moment dat să-mi fac......... erată la comentarii. :)

"Beția" se poate interpreta ca bucurie de a trăi, energie, euforie, dar și ca epuizare, ca la modelele rigide ale lui Michelangelo. Vedem oameni oameni oameni. Nu extra-oameni, sub-oameni, ci pe unii mai vii, pe alții mai morți.

Așa văd eu, așa dezleg și titlul textului, sau "structura intimă a devenirii". Ce să fac dacă m-a acaparat și pe mine lumina prea puternică a sfârșitului de august, deși sunt cam al peșterii, prea al casei, nescos din bârlog în câte o seară. :)

Negresa văd că ar fi prăjitura ta preferată, ha, ha!

Cârpim ziua și noi cum putem dacă oricum pierdem din noapte, însă mai trebuie și altceva decât cârpe, rochii, sarafan, sari, kimono etc. Știi de ce avem nevoie, nu? De valuri pentru mare, cum spunea satiricul Eminescu.

Bănuiam că în final o să zici de femeia care ne locuiește pe noi bărbații - arta... Chiar că ar fi căzut poezia în desuetudine, că ne-am plictisit să se tot bată monedă pe chestia asta. Ai izbutit să pui din nou în față, înr-un peisaj pur citadin femeia frumoasă și... deloc proastă (gen bombă sexi de peste ocean, Pamela Anderson, ori de la emisiunea Te pui cu blondele a lui Dan Negru), căreia ipotetic i se poate suci ușor mintea.

Ai fi putut s-o lași pe cealaltă să răzbată mai mult, pe femeia și frumoasă, dar și deșteaptă. Ori pe tânăra frumoasă în felul său, poate urâtă pentru alții, dar fără comparație pentru iubit. Până una alta nu-i concurs, cine te va adjudeca - să-i trăiești și să-i înflorești!

Concluzia mea: poemul tău schimbă unele date ale problemei femininului în lirică. Sper să fie în continuare spre folos artistic.

Cazarea în acest hotel californian, hawaian sau caraibian, iadul, este cam sadică, adică există toate premisele ca fecioara din femeie să strige în aceste condiții ale răsfățării prin cuvinte că n-a fost nicicând altceva. Fiind și foarte cald, rezervarea acolo este de (ne)dorit.

Se simte puterea unui vânt dinspre mare. Și o mare concentrare asupra formelor imaginarului, care trimit înspre centauri și cavalerul trac. Iată la ce este indicată terapia valurilor: pentru a provoca hipnotic amnezia și apoi însănătoșirea. Thalassoterapia duce la anamneze, la creșterea în lobii noștri cerebrali a altor însușiri, simțuri, atitudini existențiale. Nu înțeleg prea bine de ce efectele secundare sunt ale unei false amintiri: orice amintire a prietenilor sau îndrăgostiților adevărați n-are cum să fie... falsă. Poate că ai dus prea departe detașarea de realitate, intrarea în alte vremuri, simularea animismului, totemismului. Și trecerea de la mustangi la viermi și apoi la niște lupi blânzi, adormiți mi se pare cam bruscă. Amintirile ori sunt din trecutul speciei, ori sunt cele care merită uitate. Ar fi putut fi desperecheate și prezentate în două poezii separate, ca variațiuni pe aceeași temă. Densitatea ideilor face din textul acesta un fel de oracol, însă dublu, precum direcționarea valurilor, ba spre țărm, ba din nou înspre larg, mai ales dacă bate invers vântul, ori perspectiva subconștientă, care sublimează trăirile.

Aceste "tu", "tine" ambigue trimit către un destinatar necunoscut, sau către o persoană care nu este ușor de învăluit în "parfumul" "brațelor" unor "cuvinte". Destinul cuvintelor caută limbajul direct față de acest destinatar cu adresă necunoscută. Nu este simplu deloc mesajul acestei poezii, e cu dute-vino. Apreciez și situarea "dincolo de tristețe" - acea detașare căpătată prin experiența vieții și mai ales cea artistică. Iar despre dorința mai mare sau mai puțin intensă aflăm la începutul ultimei strofe că ea persistă în timp prin imprevizibilul eternului feminin.
Până la urmă s-ar putea ca destinatarul să reprezinte chiar eul propriu, iar destinul ceea ce-l transformă, nu?

Toate-s bune, sănătoase și frumoase, și Miranda 1, și Miranda 2 chiar dacă nu mai poate decât prin opereația cu mare risc să rămână grea, finalul ultra, cool, dar cred că ați greșit. După acele părți 1,2 la proză, și 3 tot acolo merge.

Umorul la el acasă. Ce să mai zic...

Bună și această autoosândire la căratul camerei de filmat precum rostogolirea în sus a pietrei lui Sisif. "Osânda" a fost și un film excepțional din 77 cu Amza Pellea. Viața este așadar și munca unui scenarist, a unui actor, a unui cameraman responsabil cu imaginea, cu găsirea cadrelor celor mai inedite:

"vreau să-mi văd viața derulându-se în fracțiuni de secundă până la ultima clipă

în care voi aștepta verdictul: ”la stânga, la dreapta; sus, jos; alb sau negru”

Este trecută de către mulți în desuetutine o astfel de ipostaziere a bătrânei maici, poate spre sfârșitul vieții, dar mie îmi place. A-i face portretul după pictura flamandă, chiar dacă nu-i de recomandat, naște multe întrebări. Pentru un singur motiv nu-mi place. Totuși ar fi trebuit specificat faptul că îmbătrânirea sa este una alegorică și are doar scopul să ne pună în gardă.

Apusul devine chipul celei de acum două mii de ani. Întoarcerea la mumele miologiei germane, saxone, la Goethe, lord Byron, Blaga mi se pare foarte convingătoare.

poezia vieții

Iată și o poezie simțită, nu un simulacru de poezie. Sunt de toate în ea și-mi place mult că nu presupune o rețetă, ceva care să se anchilozeze vreodată, viața schimbându-și scenele încontinuu. Cuvintele pot să se cuibărească unde vor, până și în trăirile cele mai trăznite. Dar cât de logică și cuminte este această joacă a sentimentelor unui artist!

Mi-a plăcut cel mai mult titlul și în plus strofa penultimă:

"pentru că sunt nefericită
am nevoie de cuvinte cu chip
pe care le pot atârna pretutindeni
de candelabrele cerului meu sub care am ajuns cred eu
să mă deformez constant".

Nu mai insist asupra versurilor și a mesajului în totalizarea ideilor din toate secvențele poeziei. Grăiesc toate de la sine. Despre nevoia unui suflet de a întâlni marea dragoste. Nimic mai fain ca subiect literar, ca pretext de-a scrie ceva rar. Aceasta este noutatea în literatură: să fii inspirat, să ai ce spune, să o faci cu mijloace adecvate, echilibrat, să-l lași pe cititor să continue propriile idei, să nu lezezi așteptările publicului cu artificii, grotesc, trăznăi de tot felul. Poezia presupune viziune personală, o viață de-o mare sensibilitate, nu exibarea umorilor de tot soiul. Iar acest text este un exemplu pentru cum ar trebui să se scrie și în mileniul trei o poezie autentică. Ceea ce uită de multe ori chiar poeții consacrați.

După mare mila ta... merge și pe uscat.

Nu este o opțiune așa de rea: lapte, cereale. A mâncat prune acum o oră. Se digeră între timp. Dieticienii recomandă să nu combini fructele cu alte feluri de la masă. Deși ei schimbă recomandările de la an la an.

Și de unde atâta noutate în acest poem, eu chiar nu pricep. Suntem furnici în cadavru - și Eminescu și A.E. Baconski (ultimul Baconski) aproape cu limbă de moarte ori de nesățioși furnicari au spus-o deja în literatura noastră. De ironii, satire, biblii hazlii e plină lumea. Să se numească Nenăscut, Somnoros cineva neștiut de către altcineva, nu mi se pare o grozăvie.

Nu mi se pare nimic excepțional, nici în mesaj, nici în exprimarea pe ton umoristic, precum în cântecele în care se parodiau rugăciuni precum Tatăl nostru în universitățile evului mediu. Pe mine însă nu m-a amuzat. Cu D.M.M.T.-ul nu-i de șagă!

Nu m-aș mira să primească și alte bonificații. Dar o recomandare mai deosebită nu merită.

Prin Ardealul în care mă aflu acum am aflat că înjurătura cu morții mătii din exteriorul arcului carpatic nu funcționează, nu este înțeleasă. "Morții"(cu accent pe prima silabă) se zice la dulău, din maghiară.

Cîinesc, cinic sentiment mai este și prostia asta! Exteriorizarea (exhibarea) prostiei la oamenii ce se pretind deștepți, fenomenali reprezintă un spectacol ce nu trebuie ratat, însă nu-i recomandată o ripostă din partea noastră pentru a le sancționa prostia decât prin pamflet.

Metafizica trebuie bătută cât este caldă... Pentru a i se frăgezi carnea și pentru a se elibera mai ușor sufletul unuia sau al altuia spre cer. Este bun și refrenul, dar cel mai mult apreciez versul:

"iar asta ne animă."

Văd multă detașare în versul "nu o să mai conteze". La o adică se poate recurge la reîncarnarea pe alte plaiuri metafizice, nefiind nevoie de morți aparente, nici de ferpare cu surle și trâmbițe.

Mi-ar fi plăcut să fie mai multe secvențe cu adevărat lirice precum acesta, ce mi se pare exemplar pentru scrisul tău:

".....n-am vrut să pun
în el culori amestecate dis de dimineață
în biciul care nu mă lasă să pun măcar
piciorul pe aleile dintre rafturi".

Textul are prea mult dintr-un jurnal. Asta ar fi bine, dar să nu fie biograficul dominant, ci să fie învăluit de mai multe descrieri citadine, ale Americii de Sud, ale viziunilor stârnite de ceea ce e livresc, de ipotezele din cărți, filme. Eu n-am citit Sandburg, n-am avut curiozitatea, ca mulți alții să aflu despre un dictator sau despre ciracii săi ofițeri fugiți peste Ocean. Nu-mi spun prea multe lucruri aceste referințe, sunt prea multe. Dar cred că textul poate fi îmbunătățit prin captarea unor trăiri mai ample în această schițare de idei, sugestii.

Îmi crează o stare de optimism reconfortant, încă de la primele versuri. Și titlul poeziei ar indica la prima lectură ieșirea dopului dintr-o sticlă. Însă poate fi doar o impresie de moment. Nu știu din ce limbă l-am împrumutat noi, din germană, franceză, dar sună puțin enigmatic: tirbușon...
Este o descoperire a celeilalte fețe selenare, nocturne a Bucureștiului știut și arhiștiut. Legăturile dintre oameni, dintre viață și moarte sunt imediate, simple, numai că noi, oamenii avem obiceiul foarte prost de-a le complica și strica. Remarc în special finalul deschis:
"încât nu mai spun"

Cred că această versificație are ceva din poezia japoneză. Însă nu mă prea pricep la redarea ca pe bobul de orez a unor impresii, instantanee din viață. Pentru mine unul, este ceva inedit. Poate nu se respectă regulile mesajului dintr-o specie lirică japoneză, dar cu atât mai bine, mesajul se amplifică pe pământ european. Este și tragismul un punct de pornire spre contemplarea unei realități deseori orientală de la noi:
"lumea înjură
până i se vede
năduful
un ghem de oase
cârpite la ochi
de somnul iubirii".

Într-o lume de bâlci absurdul se cheamă arta adevărată plus cultură plus bun simț. Mi se pare că repetarea cuvântelor "minte" "nevroză", ușor redundantă, are un rost, nu doar în captarea unei muzici enervante în text, ci pentru a sugera cât de cât chiar starea de continuu asediu, trăită de către poet.