am nevoie de durere cu chip

Iată și o poezie simțită, nu un simulacru de poezie. Sunt de toate în ea și-mi place mult că nu presupune o rețetă, ceva care să se anchilozeze vreodată, viața schimbându-și scenele încontinuu. Cuvintele pot să se cuibărească unde vor, până și în trăirile cele mai trăznite. Dar cât de logică și cuminte este această joacă a sentimentelor unui artist!

Mi-a plăcut cel mai mult titlul și în plus strofa penultimă:

"pentru că sunt nefericită
am nevoie de cuvinte cu chip
pe care le pot atârna pretutindeni
de candelabrele cerului meu sub care am ajuns cred eu
să mă deformez constant".

Nu mai insist asupra versurilor și a mesajului în totalizarea ideilor din toate secvențele poeziei. Grăiesc toate de la sine. Despre nevoia unui suflet de a întâlni marea dragoste. Nimic mai fain ca subiect literar, ca pretext de-a scrie ceva rar. Aceasta este noutatea în literatură: să fii inspirat, să ai ce spune, să o faci cu mijloace adecvate, echilibrat, să-l lași pe cititor să continue propriile idei, să nu lezezi așteptările publicului cu artificii, grotesc, trăznăi de tot felul. Poezia presupune viziune personală, o viață de-o mare sensibilitate, nu exibarea umorilor de tot soiul. Iar acest text este un exemplu pentru cum ar trebui să se scrie și în mileniul trei o poezie autentică. Ceea ce uită de multe ori chiar poeții consacrați.

poezia vieții

Mulțumesc pentru semnul de lectură. Mă bucură enorm că aceste cuvinte v-au atins. Până la urmă suntem cu toții oameni, și cele mai adânci cuvinte vin din cele mai adânci suferințe.