Coculeanu Paul

în cât de multe părți mi-a fost dat să întâlnesc acești inoperabili algoritmi din perversul calcul dâmbovițeano-bahluiano-mureșan /binele pentru câțiva dintre ai noștri ca foarte răul să-l dăm

Presupun c-am ajuns până în inima dragostei. Aflu aici largul unui munte liniștit-meditativ, cu o culme perucă sură, buclată de nori pe fruntea-i bombată ; dar și creasta unei mări agitate. Ce

Atât de mult o iubesc! Este dragostea mea. Îmi dăruiește viața sa. Pe mine mă cheamă RaUl. RaUl Donțea. Așa îmi fac eu semnătura, cu U majusculă la mijlocul prenumelui, de parcă aș huidui. Să știți,

inevitabil îmi venise rău trăiam depresia ca pe-o probă eliminatorie euforia de după ca pe-o transă mi se cuvin multe altele alții flecăreau dar eu am început să mă simt dus departe înhățat de-o

pe undeva am în piept o minusculă pană am în burtă pe undeva o frântură din piatra la rinichi ce l-a pătruns la tribunalul gropii la întoarcerea în adânc pe nichita o viziune din ochiul

Scopul venirii mele la ziar nu fusese să avansez. Ci să aștept. Așteptam pe termen lung o hierofanie, sau o cratofanie, să dau piept cu o putere de dincolo de realitate. Așteptări aproape

între filme mai sunt filme și filme, filme întregi de reclame, promo, emisiuni de divertisment, jurnale, documentare, comunicate speciale pentru țară. dar nu observ unde ar fi clasicismul iubirii; un

de când te-am auzit mi-am spus că tu trebuie să fii îți citisem rândurile pe care mi le lăsai recunoscătoare pe consolă atunci când șefii mei și ai tăi precum și toți colegii se culcau apoi ne-am

corpul acesta deștept al tău îmi stă alături când pleci spre culcare obosită încă foarte bolnavă – nu iei deloc antibiotice auzi cum tușești tare vuiești cu toate tiparele înclinațiile faste ale

ieri m-ai răcorit salcie pletoasă îți auzeam plânsul îți recunoșteam vocea părul tău cel lung va înflori în curând și va fi verde peste orașul trist norii cenușii s-or juca leapșa cu razele de

focul se aprinde pe seară revoluția primăvara în fiecare veac musai după echinocțiu ca-n iași '48 și de două ori la chișinău 27 martie '18 sau mai 2009 jocul literelor de foc este

mă holbez la felul cum arăt și mă gândesc la felul puțin zurbagiu sportiv casual puțin prea clasic în care mă comport și-mi schimb hainele în orice schimbare de sezon mai ales de la cel

mi-am ascuns viața aproape netrăită până-acum nu iubesc nimic urăsc în schimb un neam întreg iar de mă mai enervați puțin v-o arăt eu cu vârf și îndesat nu vă speriați e ceva natural v-am

filmați cu încetinitorul juraților cu aripi ai Marii Curți din cer vă rog frumos c-aveți prestidigitația și alura dezinvoltă ale unor mari cameramani operatori scenariști costumieri

Un jurnal cu aspect eseistic poate fi considerat chiar roman-protest, în condițiile în care autorul, un protestatar veritabil, un Don Quijote care n-are nici treizeci de ani, știe că nu-i inutil ca

dormitez deși am băut încă o ceașcă mare hai să-i spun cană deși nu era destul de plină în seara asta mă simt Jacobs Meister Röstung stăpân pe mine însumi ca după o mare luptă după o lungă

un bleu candid încă luminează nu-i gerul ascuțit atât de crud să bage-n sperieți oamenii buni lătratul se aude curajos pe străzi pe maidane la periferii în apus îl știm l-am mai auzit

nu mai știam ce-i cu mine prietene n-aveam nicio boală depistată ci degeneram în trupul hidos adolescentin doar gândul metafizic mă deforma ca pe-o pendulă antic încremenită pe-un perete al

2.1. deformările vadului de culori unii pictori capătă pașapoarte-n transcendență trec dincolo de rame fără grabă își lasă pânzele dincoace în vestiar iar în sertar noile idei sub

1. înnodări (de)secretizate orice nod rămas de mult în gât exact ca ghimpele înfipt în talpă după un răstimp se deznoadă tainic de ții dinadins la cineva altfel spus numai

robotul meu este un medium din fulgi topiți pe străzi voiam să merg ușor pe lângă androidul ăsta cam sordid – degeaba – rablagit până-n pragul disperării mediumul mă ducea de nas ca pe-urs cu

hibernarea dunăreană fie și pontică încearcă s-acopere treptat km2 cu km2 marea neagră trecere c-un pod argintiu până în Bosfor și Caucaz îngheață se fură încă toate liniile și căile de

sper ca după revenirea ta vei pune multă presiune cu zmeul verde-albăstrui piele de gușter fluturat banner pe clădirea care trecea într-o perioadă defunctă drept cea mai înaltă din orașul iubirii

Într-o vreme, pe-un câmp plin cu verdeață, o tânără fată se-ndoia vara din spate, exact precum “Culegătoarele de spice” ale lui Jean-François Millet din școala de la Barbizon. Avea ochii mari,