Cioban Stela

dimineața își aruncă solzii de lumină mă golesc de gânduri precum un pahar sorb iubirea prelinsă mă desfăt cu gustul de fericire simt cum se infiltrează în mine îmi irigă pământul

îmi încalț sufletul cu sufletul unei flori smulse din mâna vântului pasul meu e un cântec pe care se cațără luna mă arunc în brațele tale ca o furtună care te dezbracă de mângâieri îți

dezmorțesc cuvintele le încotoșmez în veșmintele inimii am căzut în adâncul iubirii și mi-am fracturat piciorul gândului emoții bizare gonesc pe câmpul minții ca niște căprioare

în mine arde iubirea pe rugul inimii întunericul a făcut trup a smuls cerul dintre stele să se învelească viața se zbate ca o jivină în bârlogul timpului noi culegem cuvintele care curg

ziua dansează cu pașii săltați peste podeaua orelor din când în când deschid ușa prin care se strecoară viața în mine ca un câine care-mi linge sufletul în ochii lui licărește o fericire

îmi plătesc bucuria să rămână în mine rezemată de coloana de lumină care-mi susține carnea gândurilor verticală scotocesc prin buzunarele nopții pășesc pe țărmul unde luna și-a aruncat

vom sta înlănțuiți în miezul vântului frânghii de cer ne vor lega inimile păsări zburând peste viață în bătăile lor de aripi soarele se va zdrobi privirea ta pășind peste trupul meu ca o

cuminte tai felii de zi înghit orele și le diger timpul fuge prin mine ca un câine fugărit de hingheri copaci se prăbușesc peste inima mea unde sângerează clipele în care viața și-a luat

a venit și vara a dat buzna în noi a aruncat cu visuri peste inima mea și a ta în valul de lumină din ochii tăi s-a cuibărit iubirea neîngăduit de frumoasă ca o mireasă eu sunt țărmul unde

căzută în contemplare lacrima timpului alunecă pe obrazul zilei se prelinge în noapte marea își scuipă valurile în zare corabia lunii târâie lumina alerg pe țărmul pustiu stelele îmi cad în

fiecare cuvânt se rostogolește spre tine ca un fluviu în care îți arunci setea sunt apa care curge peste pietrele privirii tale târâind dorințele sub salcia inimii mele se adăpostește glasul

țin în ghiarele sufletului lumina păsări strâng între aripi apusul cântă tăcerea din oasele soarelui clipa se răsucește peste umbra cuvântului viața naște pui de îndoială care sug laptele

călăresc gândul în galop prin mine inima se ascunde în interiorul șoaptei cuvintele bolnave mor căzute de pe buze ca de la balcon îmi bandajez privirea cu soare îmi pansez sufletul

văd negru în fața ochilor vremuri negre ca o furtună de întuneric smulgând acoperișul cerului cad stele cu gloanțe înfipte în creștet merele stricate din care viermii înfulecă viața vremuri

nu pot să renunț să te caut în brațele întinse ale mării ești un val de dorință care mă stropește arunci pești prin scorburi de timp solzii lor mi se lipesc de inimă nu suntem

inima bate în cușca pieptului cu pumnii de dorul tău timpul se sfărâmă număr plecările tale de pe drumul vieții mele automobile lucioase care-mi lovesc visele strâng la piept imaginea

când soarele se scurge printre ramuri florile albe se agață de mine privirea mea strivită de atâta frumusețe se prinde de mâna timpului să-l rețină o primăvară ingenuă și dulce mă izbește în

vine spre mine viitorul cărând în spate trecutul povara clipelor plecate ca niște soldați căzuți în bătălie mă bat cu mine înfing cuțite în tristețe care se prăbușește în apa

nu-mi deschid inima prea mult să nu intre adierea clipelor cu miros de primăvară și să-mi scoată țipătul de încântare dintre buzele gândului sărut aerul prin care plouă cu petale de

am plantat în acest pământ semințele inimii care vor rodi pasări un stol de sentimente cu aripi de pescăruși care zboară alb peste cerul gândului când pășesc prin acest loc al uitării de

a venit îngerul în adierea aripilor mi-a prins tristețea viața curge prin mine cu un înger agățat de ea am început să zbor m-am lovit cu fruntea de nori ca de un zid și am sângerat

mă întorc la tine cum te întorci în brațele soarelui după noaptea lungă am uitat toată durerea peste care am călcat ca pe cărbuni încinși mi-e sufletul numai răni din care cresc flori

te-am iertat cum ierți un câine care ți-a sfâșiat visul înot în valurile de sânge sunt o corabie cu toate pânzele sufletului umflate de plâns țărmul vieții se arată altcineva se îndoapă din

clar de lună neclar de lună când luna împroșcă cu lumină chipul nopții somnul se împrăștie în mine ca nisipul în drum văd fața ta un fel de pedeapsă pentru neînchipuita vină de-a te fi