Cioban Stela

m-ai zidit în sufletul tău ca să nu se surpe diminețile să nu se dărâme visul să se sfărâme privirea care umblă flămândă peste trupul tău nu-mi lăsa inima să flămânzească de tine dă-mi felii

copacii se dezbracă de frunze și se aruncă în ei înșiși se lovesc de ei înșiși plângând pe umărul nopții tristețea toamnei se furișează în oasele lor se aude țipătul copacului care cade

nu e niciodată suficient de vară căldura îmi penetrează creierul ca o suliță înroșită soarele mă zdrobește sub picior mă plimb buimacă pe trotuarul încins ca o plită pe care se prăjesc

pe culmea succesului se rostogolește fericirea și se tot până se sfărâmă și se tot până se dărâmă pășesc în acest peisaj urban peste privirile de piatră ale trecătorilor cu care se lovesc

poezia e un câine care mușcă hălci de soare se îmbată cu nostalgie târâie gândurile printre florile inimii sentimente ce alunecă în albia râului secat până se revarsă se zbat nebune

dezleg misterele din ochii tăi le rup lanțurile când mă uit în adâncul ochilor tăi amețesc de iubire și alte chemări aș vrea să mor căzând în abisul inimii tale să mă sfărâm să mă zdrobesc

iubirea dă cu pumnii în ușa inimii năvălește prin crăpătura ușii ca soarele printr-o spărtură de nor se ivește pe pajiștea vieții un cal alb care galopează printre cuvinte se

țâșnește visul din mine și stropește norii privirea ta îmi aleargă prin inimă privești în mine mă doare iarba crescută printre dorințe strivită sub buzele soarelui sunt un cântec

această pasăre sfâșie cu ciocul din carnea amintirii e o pasăre mare albă cu privirea stropită de întuneric atârn de capătul vieții ca un spânzurat de ștreang nu văd dincolo de viață

mi-e aerul pe care îl respir îmbibat cu buzele tale sărutări peste trup peste gânduri peste învelișul nopții căzut ca un veșmânt la pământ ia-mi sufletul un copil care abia scâncește și-l

m-am întors la tine cum se întoarce ploaia spre pământ și-și îngroapă lacrimile adânc în miezul întunericului scormonesc cu mâinile în nisipul inimii tale să plantez semințele dimineții cu

mă înec în oceanul de lacrimi adunat sub pleoapa inimii iubirea a plecat izbind ușa după ea smulgându-mi visele fragede ca niște prunci și decapitându-le am rămas la mal în timp ce el

dimineața își aruncă solzii de lumină mă golesc de gânduri precum un pahar sorb iubirea prelinsă mă desfăt cu gustul de fericire simt cum se infiltrează în mine îmi irigă pământul

îmi încalț sufletul cu sufletul unei flori smulse din mâna vântului pasul meu e un cântec pe care se cațără luna mă arunc în brațele tale ca o furtună care te dezbracă de mângâieri îți

dezmorțesc cuvintele le încotoșmez în veșmintele inimii am căzut în adâncul iubirii și mi-am fracturat piciorul gândului emoții bizare gonesc pe câmpul minții ca niște căprioare

în mine arde iubirea pe rugul inimii întunericul a făcut trup a smuls cerul dintre stele să se învelească viața se zbate ca o jivină în bârlogul timpului noi culegem cuvintele care curg

ziua dansează cu pașii săltați peste podeaua orelor din când în când deschid ușa prin care se strecoară viața în mine ca un câine care-mi linge sufletul în ochii lui licărește o fericire

îmi plătesc bucuria să rămână în mine rezemată de coloana de lumină care-mi susține carnea gândurilor verticală scotocesc prin buzunarele nopții pășesc pe țărmul unde luna și-a aruncat

vom sta înlănțuiți în miezul vântului frânghii de cer ne vor lega inimile păsări zburând peste viață în bătăile lor de aripi soarele se va zdrobi privirea ta pășind peste trupul meu ca o

cuminte tai felii de zi înghit orele și le diger timpul fuge prin mine ca un câine fugărit de hingheri copaci se prăbușesc peste inima mea unde sângerează clipele în care viața și-a luat

a venit și vara a dat buzna în noi a aruncat cu visuri peste inima mea și a ta în valul de lumină din ochii tăi s-a cuibărit iubirea neîngăduit de frumoasă ca o mireasă eu sunt țărmul unde

căzută în contemplare lacrima timpului alunecă pe obrazul zilei se prelinge în noapte marea își scuipă valurile în zare corabia lunii târâie lumina alerg pe țărmul pustiu stelele îmi cad în

fiecare cuvânt se rostogolește spre tine ca un fluviu în care îți arunci setea sunt apa care curge peste pietrele privirii tale târâind dorințele sub salcia inimii mele se adăpostește glasul

țin în ghiarele sufletului lumina păsări strâng între aripi apusul cântă tăcerea din oasele soarelui clipa se răsucește peste umbra cuvântului viața naște pui de îndoială care sug laptele