Cioban Stela

dă-mi voie să-ți deschid rănile din ochi să țâșnească clipele peste tine ca un puroi murdar cu toate femeile care te privesc gelozia mea să te cuprindă cu brațele să se încolăcească

îmi răsar din minte pietre pe care saltă tăcerea îmi proptesc fruntea de cer și nasc curcubeul roz pe care alunecă ca pe topogan viața doar tu iubite îmi cuprinzi tâmpla între cuvinte să

mi-am despachetat surâsul ca pe un bagaj de sentimente alunecând peste buze tu privești sprijinit de lună ca de umărul nopții doar liniștea străpunge absența unui cântec care să

am nevoie de singurătate să-mi înfulec gândurile să le diger alerg spre mâine printre momente printre morminte în care mi-am îngropat zile și nopți licoarea cu gust de viață îmi rămâne pe

mă lovești în miezul gândului cu privirea mă dezlegi de mine mă prinzi de tine ca pe o eșarfă fluturată de vânt îmi arunc dorul de tine în brațele dimineții îți mângâi cuvintele rămase în

mi-am risipit timpul ca pe un praf aruncat în ochii vieții am lăcrimat sărat și amar și dulce și atât de mult încât inundam clipa înecam ora scufundam îndoiala mi-am târâit visurile prin

se întoarce toamna în buzunar cu amintirea privește spre mine în mine își scutură privirea de frunze mă las pradă iluziei că vara n-a plecat de tot e în vacanță pe o plajă iar soarele mușcă

îmi izbesc privirile de tine ca niște mașini într-un zid se zdrobesc fărâmele se aruncă în mine îmi taie respirația fața gândurile sângerez de prea multă iubire hemoragia inimii valuri

mi-ai răpit timpul urlă viața lovind cu piciorul în inima mea până o pasăre albă se rupe din mine și zboară spre inima unei stele mi-ai răpit gândul se plânge pasărea cu privirea

privirea mea se descompune se risipește peste chipul pământului care doarme la picioarele mele ca un copil uitat în iarbă pășesc peste inimă precum pe o pajiște înflorită emoțiile țâșnesc

toamnă a venit la mine vântul și mi-a smuls frunzele gândului am rămas un schelet de copac care se bălăngăne la fiecare palmă dată de vânt toamna este un strigoi care mușcă din

am schimbat foaia sau foaia m-a schimbat pe mine m-a aruncat cum avortezi un cuvânt îl smulgi din tine ca pe o amintire indezirabilă alerg pe acest câmp negru numit viață mă lovesc de

m-ai zidit în sufletul tău ca să nu se surpe diminețile să nu se dărâme visul să se sfărâme privirea care umblă flămândă peste trupul tău nu-mi lăsa inima să flămânzească de tine dă-mi felii

copacii se dezbracă de frunze și se aruncă în ei înșiși se lovesc de ei înșiși plângând pe umărul nopții tristețea toamnei se furișează în oasele lor se aude țipătul copacului care cade

nu e niciodată suficient de vară căldura îmi penetrează creierul ca o suliță înroșită soarele mă zdrobește sub picior mă plimb buimacă pe trotuarul încins ca o plită pe care se prăjesc

pe culmea succesului se rostogolește fericirea și se tot până se sfărâmă și se tot până se dărâmă pășesc în acest peisaj urban peste privirile de piatră ale trecătorilor cu care se lovesc

poezia e un câine care mușcă hălci de soare se îmbată cu nostalgie târâie gândurile printre florile inimii sentimente ce alunecă în albia râului secat până se revarsă se zbat nebune

dezleg misterele din ochii tăi le rup lanțurile când mă uit în adâncul ochilor tăi amețesc de iubire și alte chemări aș vrea să mor căzând în abisul inimii tale să mă sfărâm să mă zdrobesc

iubirea dă cu pumnii în ușa inimii năvălește prin crăpătura ușii ca soarele printr-o spărtură de nor se ivește pe pajiștea vieții un cal alb care galopează printre cuvinte se

țâșnește visul din mine și stropește norii privirea ta îmi aleargă prin inimă privești în mine mă doare iarba crescută printre dorințe strivită sub buzele soarelui sunt un cântec

această pasăre sfâșie cu ciocul din carnea amintirii e o pasăre mare albă cu privirea stropită de întuneric atârn de capătul vieții ca un spânzurat de ștreang nu văd dincolo de viață

mi-e aerul pe care îl respir îmbibat cu buzele tale sărutări peste trup peste gânduri peste învelișul nopții căzut ca un veșmânt la pământ ia-mi sufletul un copil care abia scâncește și-l

m-am întors la tine cum se întoarce ploaia spre pământ și-și îngroapă lacrimile adânc în miezul întunericului scormonesc cu mâinile în nisipul inimii tale să plantez semințele dimineții cu

mă înec în oceanul de lacrimi adunat sub pleoapa inimii iubirea a plecat izbind ușa după ea smulgându-mi visele fragede ca niște prunci și decapitându-le am rămas la mal în timp ce el