Cioban Stela

pleacă te rog pleacă pe ușa inimii mele ca să o zăvorăsc să nu năvălească ploaia să-mi scufunde visurile mi s-au scufundat corăbiile gândurilor toată flota eu plutesc în derivă mă agăț

gravitația cade iubirea și se face praf împinsă de lună cu brațul pe țărmul interzis el și amanta se tăvălesc stelele privesc și se aruncă de pe cer plonjează în apa ochilor mei în care

deschide-ți inima să mă arunc în ea să mă ascund în ea până trece furtuna stelele căzătoare sunt izbite de pământ așchii de stele îmi secționează gândurile deschide-ți inima să-mi arunc

a acum aici azi mă ascund în cușca cuvintelor rup amintirile dintre clipe și le tăvălesc prin mine până se zdrobesc de coastele stelelor sâmburi de gând se înfing între ape cad sălcii

îmbrățișez dimineața care dansează peste mine cu glezne de soare și soarele pe glezne rup gânduri dintre plante și le plantez în mine viața alunecă se scufundă în glasul dimineții puțin

îmi zboară gândul ca pasărea să-ți aducă în cioc iubirea dă din aripi până cerul se face franjuri de soare mă arunc peste marginea dimineții în abisul vieții apa care curge peste pietrele

eu fâșie de apă baltă cu gura căscată în care ploaia își aruncă chipul mă scurg în sus spre stele stea născând lumina din pântecul nopții răsuflare tăioasă a lunii tolănită pe patul de

prin ochiul zilei se scurge tăcerea ca lacrima desprinsă de floare desprinsă de cer genele mele care clipesc zdrobind soarele semețe înfingându-și turlele în nori catedralele gândului se

tu și eu muzica asta care se rupe din osul mării murmur tumult privirea mea înaintează ca o armată să cucerească redute de soare să demoleze întunericul sunt doar o ramură care crește din

îmi resuscitez cuvintele și le trimit la plimbare mă bag în pat un pat de tăcere cu arcurile rupte cu coastele fracturate mâna mea caută drumul prin viață prin vene sângele curge ca

planetele dansează pe muzica sferelor îmi cântă stelele în ochi cântec de viață apoi pleacă din ochii mei spre altă noapte se agață de marginea lunii mă agăț și eu de întuneric și-i smulg

stau și ucid încet clipele îmi răstorn trupul ca pe un nisip pe plaja închipuirii cotrobăi printre vietățile gândului câinii aleargă cu bucăți de cer între dinți soarele mă pipăie cu raze

dă-mi voie să-ți deschid rănile din ochi să țâșnească clipele peste tine ca un puroi murdar cu toate femeile care te privesc gelozia mea să te cuprindă cu brațele să se încolăcească

îmi răsar din minte pietre pe care saltă tăcerea îmi proptesc fruntea de cer și nasc curcubeul roz pe care alunecă ca pe topogan viața doar tu iubite îmi cuprinzi tâmpla între cuvinte să

mi-am despachetat surâsul ca pe un bagaj de sentimente alunecând peste buze tu privești sprijinit de lună ca de umărul nopții doar liniștea străpunge absența unui cântec care să

am nevoie de singurătate să-mi înfulec gândurile să le diger alerg spre mâine printre momente printre morminte în care mi-am îngropat zile și nopți licoarea cu gust de viață îmi rămâne pe

mă lovești în miezul gândului cu privirea mă dezlegi de mine mă prinzi de tine ca pe o eșarfă fluturată de vânt îmi arunc dorul de tine în brațele dimineții îți mângâi cuvintele rămase în

mi-am risipit timpul ca pe un praf aruncat în ochii vieții am lăcrimat sărat și amar și dulce și atât de mult încât inundam clipa înecam ora scufundam îndoiala mi-am târâit visurile prin

se întoarce toamna în buzunar cu amintirea privește spre mine în mine își scutură privirea de frunze mă las pradă iluziei că vara n-a plecat de tot e în vacanță pe o plajă iar soarele mușcă

îmi izbesc privirile de tine ca niște mașini într-un zid se zdrobesc fărâmele se aruncă în mine îmi taie respirația fața gândurile sângerez de prea multă iubire hemoragia inimii valuri

mi-ai răpit timpul urlă viața lovind cu piciorul în inima mea până o pasăre albă se rupe din mine și zboară spre inima unei stele mi-ai răpit gândul se plânge pasărea cu privirea

privirea mea se descompune se risipește peste chipul pământului care doarme la picioarele mele ca un copil uitat în iarbă pășesc peste inimă precum pe o pajiște înflorită emoțiile țâșnesc

toamnă a venit la mine vântul și mi-a smuls frunzele gândului am rămas un schelet de copac care se bălăngăne la fiecare palmă dată de vânt toamna este un strigoi care mușcă din

am schimbat foaia sau foaia m-a schimbat pe mine m-a aruncat cum avortezi un cuvânt îl smulgi din tine ca pe o amintire indezirabilă alerg pe acest câmp negru numit viață mă lovesc de