cezara răducu

îmi tai breton dintr-o cochetărie metafizică până la urmă și oglinzile se ascund uneori în spatele lor (Rosalinda își purta propriul chip peste o mască Câtă libertate!) părul meu este o

dormea pe sân un gând de toamnă timpul- cărare pe nisipuri azi ți-am fost femeie îndeajuns creșteam amurguri coapsele sunt ca niște versuri cu rimă perfectă tu să nu răspunzi

trec duminici pe marginea frunții mirese crestate cu prunci pe umăr îmi trimit scrisori dintr-o cameră în alta dorul e starea de grație a morții mai bine îi ceream mamei să-mi ursească

soare curgând pântece de salcâm valsează prin aer

aveau dreptate când mi-au spus că am să orbesc nu știu nici acum câte dispariții îmi trec zilnic pe retină în câte chipuri mă nasc sau dacă cineva observă doar simt cum te apropii un

azi nici gându-mi nu mai pleacă nebun îmi scutur inima în soare haină veche din care aștept să cadă vreo emoție de rezervă uitată prin cusături mă recapitulez nu am dubii un bărbat mă

maternitate- sfârcuri de castani alăptează aerul

otrăviți de atâta primăvară ne asumăm sălbatic și divin azi ne-am iubit desuet biserici adormite sub sălcii amuzate bătrâna ne descânta din ochi \"să vă iubiți cu spaimă moartea nu

ești mai senzuală decât ploaia îmi spui și mă ții strîns sub pleoape până când îți curg printre gânduri ca o șoaptă

te strecori sub rană detaliu tandru și inconștient îmi ești ne apropiem tristeți uitate râzând înmuguresc mă împletești cu pietrele suntem două mitologii trecând peste

îmi trec limba peste inimă în lipsă de emoții femeile se hrănesc cu presimțiri și se tem de ridicol așa cum stăm acum pe banca asta îmi amintești de gustul înghețatei de căpșuni din

nu te mai strădui să mă uimești cunosc toate tertipurile pseudo-romantico-sălbatico-nebunești ale unui lup-tânăr poet mai bine spune-mi despre caii tăi verzi despre tipa de la birou care nu

inima mea dansează pe o autostradă rotindu-se ca-ntr-un monolog aplauze, aplauze... mă dezbraci prea repede uneori uiți că hainele sunt niște cuvinte care au miros am un abțibild lipit pe

chiar dacă n-am fi avut aceste două spații de evacuare a propriei conștiințe element anatomic ce ne face egali cu animalele te-aș fi vomitat prin piele ca o râie ce-mi atacă încheietura

îmi pare rău că am ....ani doar sufletul meu îți mai pozează nud restul e incertitudine îmi promiți că o să inventezi din nou lumina doar ca să o răsfeți pe chipul meu apoi ai să mă

am ales ziua asta să o răstignim pe umerii cărților treceam cuvintele prin lapte cules de pe limba ciutelor și le sorbeam tălpile ne-am pătruns ca o șoaptă fără să ne știe clipa magnolii