Cezar C. Viziniuck

tăcere... vântul dinspre Mare deveni mai rece - pluteam iar pe valurile încrețite îndreptându-mă spre casă

Viață n-are, dar nici duh. Vorbele care se plimbă El le prinde din văzduh Și vorbește orice limbă.

Dând la geam perdeaua într-o parte am privit pe strada, albă, pură, îghețată. Sănii trase de cai albi, huțani, alunecau în clinchet de clopoței. Tineri, rumeni la față de gerul ce le-o

Întuneric. Totul este în beznă. Mă ascund printre rânduri și încerc să scriu. Chinul nașterii de versuri mă epuizează, dar pasiunea învinge. Noatea se coboară din stele și mă

Eram atât de singur încât însăși singurătatea mi se părea gălăgioasă. Priveam orizontul în noaptea de cenușă așteptând ca marea să dea nașterii lunii. Noaptea strivea cu greutatea ei, chinuitor,

Luna-și revarsă pleata-i blondă Peste lumea adormită Și de stele de lumină, De pe boltă-i străjuită. Noaptea-i neagră, ca de humă, Bolta-i plină de lumină Unde-și duce dorul Luna Ce privind

mormânt aburind - iubita-mi zace moartă rece ca gheața *** Cimitirul rece înconjurat de noapte - Luna dormitând

Să privesc în miez de noapte Luna și să visez la tine, iubita mea... Să te văd din nou pășind pe mușchiul gros al pădurilor de brazi zâmbind la fiecare floare descoperită în poienițele

Trăise cândva, demult, într-un sat di nordul Moldovei, un bărbat bine înstărit, dar foarte zgârcit. De zgârcit ce era, nici măcar el în casă nu mânca decât fasole și cartofi, în timp ce șuncile

Ce noapte blândă se coboară Încetișor peste-al meu sat! Iar fulgi ușori de nea tot zboară Așternând un covor alb, curat. E frig și ger afară acum, Dar eu la pieptul tău m-așez Și nu îmi mai

Să plângă cerul, azi aș vrea, Să plângă cu lacrimile mele La căpătâiul tău, iubita mea Și chipul să ți-l spele. Aș vrea ca ochii mei să-ți vadă Din nou al tău chip venind Pe alee, și la

noapte peste tot - luna-și scaldă chipul în luciul lacului

de ce încercăm să fim alții de ce să nu fim noi cei care trăim într-o lume de ceară în care totul se topește cu trecerea timpului de ce nechinuim spre schimbare de ce să nu privim Luna care

În ceasuri, în clipe, în secunde se măsoară viața mea și o dată cu fiecare clipă, ea trece. Mă trec și eu. Las în urmă imagini, fapte, iubiri neîmplinite. Acestea sunt singurele ce

te-am acoperit cu gânduri și plăcere, ți-am dăruit totul prin iubire, dar tu a-țelege ce-i iubirea n-ai putut. mi-ai lăsat durerea și-ai plecat. Și luna cu bolta-treagă ți-aș fi

Totul părea că se destramă și că însăși ființa mea nu-și mai găsea locul. Totul în jurul meu era noapte. O noapte rece, de nepătruns; o noapte ce se asemăna cu moartea. Un vulcan de

Aș vrea să-ți înțeleg privirea ce-o-ndrepți ades spre mine; să-ți pot citi în ochi-ți cuvinte de iubire; să-ți pot da în dar Luna de pe cer; să-ți prind în păru-ți lung stele de

Chinuit de gânduri și imagini Mă zvârcolesc în visu-mi nostalgic În care tu-mi apari ca o felină Și mă privești cu ochi-ți de jăratec. Ești frumoasă ca o zână, Dar la fel de crudă ești Precum

La lumina rece a veozei citeam ultima scrisoare pe care mi-o trimise ea, ea care nu mai este, dar totuși e vie în inima mea străpunsă de durere. Un vânticel de noapte adia prin fereastră. Fulgii

1 X-252 „Căutătorul” își păstra viteza navigând lin, fără turbulențe înspre „X-252”, planeta pe care cu șapte ani în urmă, organizația pierdu trei oameni importanți, unul dintre ei fiind chiar

iubirile s-au stins cuvintele au rămas pe buze înghețate trecutul se desfășoară În viitor prezentul e trecut doar eu plimbându-mă fantomatic printr-un real ce nu-mi aparține tac și