Cezar C. Viziniuck

Cicatrici ochiul meu însetat de frumos mereu s-a oprit la ușile inimilor doar chipuri iluzii pe-o poartă am intrat ochiul s-a veselit inima mea s-a deschis o cafea o țigare și poate

Niciodată iubirea nu trece E o boală de care nu scapi Nici medicamente nu sunt pentru curare Nici pansamente pentru răni Iubirea îți dă aripi sau doare De aceea când noaptea pășește Și

Să fiu al naibii! Cum m-am trezit și eu cândva Cu ochii holbați pe tavanul alb. Eram acolo năuc, Proaspăt ieșit din întuneric, Învelit într-o cârpă albă, De imensitatea luminii Și începusem a

Nemulțumirea zace în fiecare din noi. Ea face parte din noi căci conștiința spiritului nostru vrea și se dorește pe sine nelimitată la finit. Ea vrea depășrea finitului; ea nu se reduce la finit. Din

în fața mea drumurile - precum nărăvașele herghelii de cai ce te îndeamnă să le încaleci... peste tot drumuri - pentru a nu ne rătăci de noi înșine... totdeauna drumuri - ca să nu disperăm la

Aici dorm eu, un nimeni chiar Ce-am fost în viță un solitar; Aici, sub această piatră cenușie Îmi duc dorul pe vecie. Tulburat am fost o viață, Fără iubire, fără speranță, Dar acum sunt

Eleuthyia, Eleuthyia... amorfă de umbră din inima luminii unde ochii noștrii ard aprinși cu torțe de smochini. În jur e beznă ca la facerea lumii și harfa strunită de flacăra sângelui cântă-n

Auzi? Din creanga nopții picură cu lună exact sub geamul tău și cântă tainic amorul meu printre picuri de lumină. Mă aștepți? Așteaptă să picure cu soare și atunci eu voi veni și te voi

Noaptea-ncetișor se lasă Ca o perdea peste lume, Luna sus stă maiestoasă Străjuind peste coline. Eu privesc la ea cu dor Și încerc ca să-i vorbesc, Să-i spun cât o ador; Să-i spun cât

deschid fereastra și privesc oamenii ca păsările merg ca umbrele dintr-un spital lucrurile văzute au ceva ciudat ireal în conturile lor îți joacă prin față ca o horă de iele iar când insiști

suspină luna în noaptea înghețată lacrimi de lumină inundă pământul cu o suferință-n urmă am plâns și eu la fel când floarea iubiriipetalele și-a scuturat și-n miez de primăvară rămasei fără

În luptă cu puterea Divinei Comedii, Tu pari atât de dulce și plină de talent Încât, noi cei mărunți nu încetăm a te iubi Și a-ți aprecia sufletu-ți discret. Cu chipu-ți atât de fraged, dar

Temut de toți și totuși atât de des întâlnit pe buzele noastre. Infernul. O-nchipuire a răului din noi sau un adevăr dramatic? Ce putem cunoaște din tot ce-i necunoscut? Nimic și

nimicul din mine se spulberă în neantul cerului cu stele nimicul din mine mă doare tocmai pentru că nimicul de fapt e nimic cine zice că nimicul nu există? el există tocmai ca

Pe bolta neagră - stele... Luna strălucea și ea undeva la mii de ani lumină... Luceafărul își căuta drumul în fruntea tuturor aventurându-se prin abisul universului... Peste tot -

Adulterinii [necunoscuta] Cezar C. Viziniuck [necunoscuta] am văzut-o pentru prima oară în seara aceia era oacheșă și plină de viață pe podul Grant am văzut-o îmbrăcată în rochie

Ars în focul infernului Sub pleoape Sufletul se răcorește La soare Așa a fost învățat Să se scuture de sine Și să se îmbrace În alții