Cezar C. Viziniuck

Plouă cu picuri mari de zăpadă. E frig și nu e. Picăturile împrăștie apa pe asfaltul nins. Norii cenușii cern apă și zăpadă. Oameni cu umbrele, negunoscuți, pe strada în freamăt. O natură

Pe ceru-ntunecat al nopții Apare chipul alb al Lunii Și pe calea lină a bolții, Ea face înconjurul lumii.

Ochii încremeniți pe cerul pustiu Munții își îmbracă de jos în sus hainele ușoare Și amurgul se lasă peste clipe pierdute Iar soarele se stinge pâlpâind printre arbori E atâta liniște Și-s

stau închis între patru pereți și am sentimentul că mă descompun pereții sunt la fel de negrii precum mormântul mă întreb uneori dacă nu sunt deja mort dar zgomotul vântului printr crengile

Îngerii deasupra noastră Cântă-ncet un cânt de jale, Căci se-apropie pedeapsă Divină și va fi mare. Cerul plânge cu-a lui stele; Plânge Luna cu lumină; Plâng pe câmpuri floricele; Plânge

Timpul în profunzime: se află în grădini. Privește cu se puse. Deja se scufundă. Deja este în interiorul tău. Ce transparență târzie pentru a fi întodeauna împreună! Da, copilă: ești o

nuanțe de alb roz negru cenușiu sentimente de azi de ieri din todeauna amorțite acum în gerul alb al iernii acoperite de albul zăpezii ce le cuprinse

Într-o zi, el, mi-a intrat în casă. S-a făcut comod, s-a așezat la masă și a luat cina cu mine, neinvitat. Am înnebunit și i-am strigat:" Pleacă!", dar n-a plecat. A rămas la mine de-atunci. Adio

Pe pervazul geamului, cu ochii ațintiți spre stele, o caut pe ea. Privirea ta mi se înfige în ceafă dureros, dar n-o simt. Coatele mă dor și eu mă-mprăștii în Galaxii. O caut cu fiecare

dealurile noastre sunt pline de cruci acestea ozonifică natura așa cum gândirea ridică energia spre ochi dându-ne lumina toate marile filosofii au dus dorul înălțimii creînd misionari

heruvim plângând - o lacrimă fierbinte arde pământul

Când între ochii noștri e pace Și din priviri putem ca cerul să-l avem Atunci îți voi scrie despre iubirea care tace Și vom putea iubi sublimul în tandem Mă las cuprins de o îndoială a

am fost atins de-a ta privire tâmpă și mi-a cutremurat întreaga-mi ființă și acum îi simt răceala ei pe tâmplă realitatea dură de neputință mi-ai spus atunci în șoapte arogante adevăruri

azi cerul s-a trezit fericit orizontul acoperit de o palidă manta limitează privirea ta pierdută și confuză ce mi-a străpuns sufletul cu rafale din depărtare noaptea se lasă în spatele

Inconștient, trecutul meu se-ascunde printre ruine. Dormi acolo,-ntre pietroaie și te-ascunde-n veci de mine. Eu te caut în memorii, printre cărți roase de molii și încerc din răsputeri să

sub clar de lună iarba proaspăt cosită - câmtec de greier

Ie Paieon! Ie Paieon!... Pasărea de ceară a uimirii s-a topit în umbra unui zâmbet mut. Marii dregători ai dansurilor stelare ne-a citit în palmă zborul, prin cuvânt, spre tărâmuri noi

În chipuri desenate pe cer Se ascund cuvinte adânci Tainice Nu voi înțelege vreodată cuvintele universului A femeilor picate din el cu câte un braț de stele adunate Așa la repezeală – spun ele –

N-am întâlnit niciunde grandețea naturii ca în Cuenca. Agâțat de pereții stâncilor îmi făcea impresia că din clipă-n clipă are să cadă. Rămasei mut. Priveam marele fenomen al Parcului Natural Alto

te chinui de atâta timp să-mi spui că mă iubești și inima-ți bate-n ritm de război câte tristeți ascunse-n noi ne fac în palide dimineți să ne privim chipul în oglindă și în loc să descoperim

șovăi în fața chipului ei știu că mă va urmări uneori pe linia corpului cu degetele adeseori se va dezinhiba va curge precum soarele topit în valuri peste mine lăsând arsuri adânci acum