Cezar C. Viziniuck

ne plâng munții dezgoliți ne plâng câmpiile golașe ne plâng copiii părăsiți plângeți cu toții-n pace

** cândva ne-am iubit îți mai amintești? zice-ai că moartea trebuie sfidată în acele clipe fericite eram nori vânt ploaie și otravă miroseam frumos a împlinire sunt cuvintele

Negura-ntunecată a nopții Încet se lasă peste lume, Iar pe negreața bolții Taina-Can încet răsare. Două fete ce-s surori La fereastră atuncea sar Și-l cată din priviri Pe frumosul

Noapte Cine-și duce vălul negru Printre frunze de rugină Alunecând ca o nălucă Pe cărarea din grădină? Are-un dor așa de ducă Pe sub luna bosumflată, Ce se-ascunde-ncet, năucă, Printre

stă pe-o bancă-n parc privirea-i pierdută se-agață de oricine trece pe lângă el el nu cere nici bani și nici mâncare el cere doar să vedem în el un om un câine de el s-apropie și-i linge o

Mereu murim, cu fiecare clipă, dar ne regăsim în clipa ce vine, aceiași, dar mai bătrâni, mai calmi, mai înțelepți... Acesta e blestemul meu frumos ce pare o tăcere de moarte... Cu fiecare

e clipa prin care cuvântul iubire în suflet pătrunde și-n neguri de codrii chiar vântul mă plimbă-n visare pe unde -n mireasma florilor care i le pusei în a mea poezie căci

am înțeles că nu se poate altfel și m-am resemnat în fața vieții a tuturor nu pentru că nu ar fi fost altă cale ci pentru că așa e mai bine mă resemnez în fața vieții și aputregaiului din

Războiul!... Corabie a neantului, sarcofag pentru multe visuri ce se vroiseră cândva frumoase și durabile împliniri, osuar pentru eroi, cimitir al anotimpurilor, morgă a tuturor

dormi te privesc adulmecând parfumul tău de trandafiri am mușcat din spuma sânului tău și am fost infectat cu veninul iubirii femeie în încleștarea viselor mele mi-ai apărut fragilă fără

Carpații - leagănul românilor dintotdeauna. În cuprinsul lor, ca în străvechi vremuri, codrii de molit își tălăzuiesc marea de cetină sub vântul anotimpurilor Acolo sus la vremea

dincolo de munții aceia se ascunde o privire rămasă incă din ziua când frunzele toamnei atingeau balansându-se cerul acolo decealaltă parte de munții aceia privirea mi-a rămas înfiptă într-o

De mic, el Andrei, fusese îndrăgit mai mult de către mama sa decât fratele lui mai mare și vitreg, Marcel. Dragostea maternă găsise în chipul acela îngeresc amintirile copilăriei prin care ea, Maria,

puzderie de ciori pe câmpul alb pe cerul albastru zarvă neagră gerul pătrunde în oasele albe dezbrăcate de carne atâtea ciori ce sfâșie cu ciocurile trupuri în iarna geroasă atât sânge coagulat

însetat de sânge blestemat de toți să nu cunoască lumina izgonit din paradis renegat de infern fiu al întunericului vampirul își duce blestemul în singurătatea cimitirelor cavoul fiindu-i

Căderea lui Adam mă-nfioară, mă face să plâng... Undeva în sufletul meu e suspinul păcatului făcut. Visând în ascuns la mântuirea promisă, Iarăși mă trec fiorii pedepsei eterne. Nici nu pot privi

sub o ploaie visuri transprente sub o minte suflet viu transparent și viu a căzut și a scăzut și din vise nu se naște nu e somn nu e povară nu e albie de râu nu e geamul peste geamuri nu e

Femeia: același mister ce mă-mpresoară. Aceeași tandră imagine de păcat înfăptuit. Înger demonic prins între cuvinte. Parfumul ei se-nalță-ncet spre stele. O chem. Ea îmi zâmbește

peste tot pe stradă valuri amețitoare valuri umbre în mișcare forfotă prea multă forfotă pentru doar câteva zile se mută magazinele în case ce tot anul sunt goale