Poezie
Scama
2 min lectură·
Mediu
în această dimineață, un fir de scamă,
rotund ca o amintire neimportantă,
s-a lipit de talpa mea —
o lume întreagă atârnând
de un gest pe care nu l-am făcut încă.
l-am privit:
era o galaxie ratată,
o stea strânsă în ea însăși,
un organ mic al dezordinii
pe care nimeni nu îl va lăsa vreodată
moștenire.
și totuși, în încrețitura lui de praf,
am auzit cum respiră timpul:
încet, cu un suflu obosit,
ca un bătrân care încearcă să încheie un nasture
la o haină prea mare.
firul acesta —
îl ridic și simt cum pulsează absurdul în el,
cum se zbate lumina
în nodul lui de întuneric moale;
ceva între un gând
și un animal neînțeles,
între o rugăciune ruptă
și o bucată de nimic.
îl țin pe vârful degetelor
ca pe un adevăr minuscul,
și pentru o clipă
îmi dau seama că poate lumea întreagă
nu e decât o aglomerare de scame cosmice
rătăcind pe sub masa universului,
așteptând să fie observate
măcar o singură dată.
atât a trebuit:
o secundă de atenție
și firul acesta inutil
a început să crească,
să-și facă rădăcini în aer,
să-mi transforme palma într-un pământ nou,
să-mi învețe respirația
o altă definiție a vieții.
și pentru că l-am privit,
scama a devenit poveste;
pentru că l-am ridicat,
a devenit adevăr;
pentru că îl scriu acum,
deja mă depășește.
în timp ce tu citești,
firul acela minuscul,
aproape rușinat că există,
își întinde spinarea de praf
și zice — fără glas —
că poate tot ce e mic
are nevoie doar de un poet
ca să devină infinit.
00246
0