Cezar C. Viziniuck

Lacrimile mi s-au uscat, Buzele mi-au rămas încleștate, Ochii ațintiți spre cer, Iar tu ești tot departe.

primăvară crudă timpurie păsările desenează iar pe cer amintirile copilăriei și nu știu un cântec mai stingher decât albul ghiocelului printre zăpezi cruntă primăvară timpurie...

nu mai pot găsi drumul înapoi am fost exclus oricât aș implora oricât m-aș strădui nimic nu se mișcă stau aici indiferent și trist ca un condamnat și trecutul îmi întoarce spatele

o cascadă la marginea crângului - frunze arzând

cântecul mielei - dintre arbori cenușii răsare luna

speranța din mine stă să se rupă mă privesc în oglindă și îmi văd chipul ceruit în mii de culori reflecții chinuitoare a putrefacției a insomniei de care sunt

Te-am regăsit așa cum te știam, cu șerpi prinși în păr, încolăciți, reci, veninoși; și ochii îi aveai la fel, plini de viermi, iar pe gura ta păianjenii au țesut pânze. Nu te mai sărutase

în satul acela cu miros de alge am rămas doar eu și bătrânul stejar... noi doi și marea acea mare ce-și fărâmă valurile de stânci sub ochii sticloși ai gerului și eu un singuratic al

ai ales să strălucești pe bolta cerească îm loc ca inima să-mi umpli de iubire mormântul tău este presărat cu raze de lună și la lumina ei lacrimile mele au înflorit

prin acest cimitir nu a mai trecut nimeni timpul se scurge încet printre crucile de lemn ce-și țin brațele întinse despicând aerul morminte năpădite de burieni și morți fără nume uitați

Stau și privesc în noapte... A mai trecut un an și tot nu te-am revăzut. Și va mai trece unul, poate, și nu te-oi revedea. Dar știu că ești acolo, pe ceru-ntunecat, o stea, și că

e mai aproape moartea cu fiice clipă scursă ochii se-ncețoșează până-n noapte picioarele se simt din ce în ce mai mult degetele mâinilor amorțesc în gerul iernii viitoare anticipat îmi

am visat că eram un înger și zburam pe deasupra mării tremurînde iar tu o sirenă cu părul de cărbune îmi cîntai arii de Bach \"cine te crede?\" m-ai întrebat \"visele nu

Inima-i singură până în vârful degetelor În tăcerea ei se-nclină cerul Răbdând fiecare bătaie în ușile lui Când tăcerea strigă: opreste-mă! Nu se mai pot scoate cuvinte pe gură Doar prin ochi

Din senin ne-au înghețat toate gândurile... Poate suntem alții, poate am plecat, orașul acesta, plivtisit, s-a spânzurat, cărțile și-au știrbit rândurile. Râsul ni se sparge alături dospind în

Noaptea plăpândă Coboară dinspre nori Se-așează în sufletul pustiu Cerne cuvinte Rugi Dar soarele se-arată Pe un alt tărâm Unde cuvintele Nu se uită ușor

în fiecare secundă am încercat să înțeleg ce-i dragostea și de ce te iubesc Maria am recurs chiar și la meditașii orientale dar n-am putut înțelege tu ești ființa neînțeleeasă Maria tu ești

Râs şi durere, Miere, amărăciune, spin, Floare

eram un nebun gânditor mă topeam în liniștea muzicală printre hainele rupte și cârpite îmi plăcea să fiu sărac trăind nașterea unei lumi căutam fața aceea cu ochii îngălbeniți de nicotină cu

Printre picurii de ploaie Chipul tău apare gol; Se prelinge lin, șiroaie Aprinzându-mă de dor. Ești un vis de nestemate; Ești ascunsă în eter; Ești amorul meu din noapte; Ești cel mai frumos

sunt tremurul fericirii de ieri ascuns în venele tale ochii mi se deschid ca focul îmi pâlpâie privirea mă simți aidoma iubirii ascuns în venele tale un vulcan ce trinde să erupă prin ochii

De unde vii și cu cine te asemeni Nu am aflat încă De ce te iubesc Nu știu Vreau doar să te simt Aici în inimă Aproape de sufletul meu Să te văd în lumina primăverii Cum respiri mireasma