Epistolă

Din senin ne-au înghețat toate gândurile... Poate suntem alții, poate am plecat, orașul acesta, plivtisit, s-a spânzurat, cărțile și-au știrbit rândurile. Râsul ni se sparge alături dospind în mirare, ca-n pături. Mâna a putrezit ca un lemn, bătând nebunește la toate ușile; au năpădit-o, viclene, căpușile. Alungă-le. Eu nu mă îndemn. În patru labe lumea-i mai aproape, și semeni-ți se războiesc sub pleoape. De mai cădelnițăm uneori cum se cade, ne apucă o sfântă rușine, și ca doi popi printre ruine prohodim dărâmatele baricade.