Cezar C. Viziniuck

Voi, fel și chip de oameni buni Ascultați al meu cânt, Și de-nșir prea scurt minciuni, Mai mult nu mă avânt. În Rădăuți un om trăia, Puteai de el aspune, Că-i cuvios și se smerea Mereu în

eram un nebun gânditor mă topeam în liniștea muzicală printre hainele rupte și cârpite îmi plăcea să fiu sărac trăind nașterea unei lumi căutam fața aceea cu ochii îngălbeniți de nicotină cu

fără a fi un înger mă încântă prin prezența ei mă învață să ard cuvintele și dă un sens tăcerii face ca oboseala mea să treacă doar cu vocea sa îmi cântă ori de câte ori pregătește

un ghiocel în razele soarelui . e primăvară *** întâi martie - mărțișorul pământului un ghiocel *** în locul zăpezii albul ghioceilor - o nouă viață

viața mea - printre fluturi albi și biografia vieții botezul momentului - printre concerte de broaște și talente ale vântului iubirea mea - prin grădinile de argint și dragostea altora nu o

ca niște noutăți consumate demult imune la briza mării sufletul tău evadează din tine și răsul acela ce nu-l pot distinge este precum o criză de uriticărie atunci când cu frumusețea ta ai

ploaie de toamnă - ultima frunză lipită pe geamul aburit

pe cerul senin o singură pată: rândunica

în acest oraș nenorocit doar tu și eu plimbându-ne pe străzile murdare de excrementele maidanezilor de pachete de țigări goale hârtii pungi de plastic și mucuri de țigară clădiri ce tind să se

Părul răsfirat pe apă. Profiluri te nămol în ramuri. Lumina sinuoasă, înghețată. Și eu, în sentința brutală a amiezii.

peste albii brazi poposește luna - e iarăși iarnă

liniște pe lac - în lumina lunii copacul desfrunzit

Ce se află oare în întunecimea de sub pielea mea închisă la culoare? Care este distanța dintre ea și sufletul meu? Sunt chinuit de amintiri solitare. Treaz la începutul luminii fără a găsi vreun

cerul cade în bucăți nimeni nu se mai ridică de la pământ norii transpiră cu sânge delirează de febră limba despicată nu sărută nu invocă numai intuiește morții mirosul de cenușă și varul ce

stau în picioare la marginea patului evit să-ți privesc corbul de sub pătura albă ce abia îți acoperă goliciunea evit să-ți privesc coapsele umărul alb sânul ce ai uitat să-l acoperi pielea fină

am trecut prin timp mi-am lăsat urmele în nisipul clepsidrei și mi-am continuat drumul nisipul s-a împrăștiat urmele au dispărut nimeni n-a mai știut că am trecut pe acolo