Cezar C. Viziniuck

Înțeleg, amu, sincer, Că la noi în parlament, Nu e sare, dar piper... Eu cred că-i prea suficent.

Clipe de liniște mă cuprind când stau la picioarele tale și-mi plâng păcatul cu durere. Tu ești, Iisuse, o mare binecuvântare pentru mine cel răscumpărat. Pe cruce, la Golgota, tu ți-ai

În pieptul meu se redeschide o rană Din stele pare a se prăvăli dureri Ce poți să faci? Caruil om sa-i ceri Să îți arate drumul spre nirvană? Ești copleșit nu mai încerci să speri Pare că

Mi-aduc de-abia acum aminte în ăst' februarie-nghețat ale tale palide cuvinte din clipa-n care ai plecat. Tu m-ai privit atunce-ndurerată, cu ochii-ți mari de diamant ce nu-i văzusem altă

Ce este ființa? O definiție a ființei nu poate fi decât circulară și, deci, absurdă, pentru că, nu putem defini acest termen, decât folosindu-l, de exemplu: „ Ființa este aceasta sau

un ghiocel în razele soarelui . e primăvară *** întâi martie - mărțișorul pământului un ghiocel *** în locul zăpezii albul ghioceilor - o nouă viață

acum sunt acasă în vechea mea cameră de la mansardă privesc pe geam la liliacul zgribulit sub ploaia de toamnă mai demult iubeam serile cu lună plină și cer înstelat acum am ales diminețile

Cândva I-am arătat ei un munte O pădure și un râu Și i-am zis: Rămâi lângă mine Și-a întors doar cerul Nu i-am văzut decât pantofii roșii Și un colț de rochie albastră O șoaptă din colțul

mă joc cu lumina stelelor în noapte căutând chipul tău oglinzi ale trecutului reflectă amintirile-mi picante frig un frig interior ce mă doare probabil pentru că încă te iubesc dar ce

de ce te doare soarele meu când apune peste tine făcându-mă să te privesc din neantul universului de ce iubirea mea te doare atunci când te iubesc și ochii tăi aruncă fulgere ucigătoare ca

Ce-o fi fost în capul meu aseară de am acceptat propunerea lui Liviu? Probabil aburii alcoolului, sau pur și simplu, banii. Banii, mereu banii, mărul tuturor discordiilor, a înșelăciunilor, a

Mă cuprinse un foc arzător. Sfeșnici ale Domnului. Un strigăt, apoi liniște. Mări grele tălăzuiesc însingurate. Un vuiet. Un șopot. Adânc, foarte adânc. Oră plină de har. Mi-am ridicat

Ziua 149, pe drum între Albacete de la Roda și Xativa Ce este omul? De unde vine și încotro se îndreaptă? Omul duce toată viața lui o luptă în contra dictoriu cu legile naturii. Se luptă pentru

- Așa să fie? Mă îndoiesc. Nu v-am văzut pe nici unul prin vecini, cu atât mai puțin pe toți. N-ați venit cumva de la școală sau din altă parte? Copiii se uitară întrebători unii la

La fel precum lumea e prea vastă Ca să o putem cuprinde, Și iubirea-i prea misterioasă Pentru a o putea atinge. Iubirea ce în noi se ascunde E atât de dureroasă... E prea greu a-nțelege de

Spune-mi tu, Lună plină Și voi stele strălucitoare Pe calea de lumină Vre-o copilă, văzut-ați oare? Spuneți voi, nori de ploaie, Prin ale voastre negre cărări, Prin lungile șiroaie, Nu a

Eram în biroul meu și cercetam niște hârțoage contabile când în anticameră începu să se audă gălăgie. După aproximativ o jumătate de minut dădu buzna în cameră o femeie de vreo treizeci și cinci de

gerul îngheață liniștea apăsătoare a straniei tenebre ce-mi amorțește visul prin ochii de cristal ai lunei pământul mi se deschide o mare de argint bătrânul nuc își înalță