Poezie
Steluțe în pleoape străine
2 min lectură·
Mediu
Ningea pe nervurile orașului –
fulgi grei, ca o remușcare colectivă,
iar linia de tramvai desena vene înghețate
sub pielea obosită a Primăverii.
Ea…
o umbră cu obraji calzi
și gene strivite sub povara unui cer prăbușit.
Eu…
o neliniște care mergea pe patru roți,
cu mâinile îngropate în buzunare
și cu inima, undeva, pe scaunul din spate.
În ochii ei – steluțe.
Nu de gheață,
nu de electricitate arsă –
ci din acea lumină care moare în clipire
și renaște în tăcere.
Eram student.
Ea era… iminenta prăbușire a timpului.
Eu citeam Kant și găseam abisuri.
Ea citea în mine și găsea fisuri.
Pe străzile prăfuite de zăpadă,
umbrele curgeau ca un cor bacovian,
iar cerul avea un gust metalic –
ca un sărut întrerupt de iarnă.
Îmi spunea ceva,
dar cuvintele ei erau mute,
ca o peliculă arsă,
ca o amintire care se dezintegrează
în propria ei logică kafkiană.
Ea –
o fată cu steluțe în gene,
cu un zâmbet pe jumătate risipit
și o tristețe pe jumătate născută.
Eu –
un fluture prins în pumnul unui destin
care nu știa dacă să mă strivească
sau să mă elibereze.
Ningea peste blocuri,
peste troleibuze și statui fără memorie,
ningea peste noi,
și timpul ne punea între paranteze.
Acum?
Ea e dincolo de blocuri, de mări,
poartă alte nume, alte nopți,
și poate râde fără stele în gene.
Eu?
Eu port în buzunar cheia acestui poem,
ruginind între două cuvinte nespuse.
Iar corul orașului, în surdină:
„Steluțe... steluțe... steluțe...
Pe genele unei ierni care a trecut
fără să plece vreodată.”
00837
0