Cezar C. Viziniuck

chipuri alungite în sferele memoriei se deformează rând pe rând într-un spațiu prea îngust sub o privire prea umedă amintiri dezgropate din universul unor lumi identice developate cel puțin

Părea că stă așezat, sau poate că zbura spre un alt loc. În ochii lui se putea vedea chipul ei. Sub pielea lui nu era doar durere și suferință, ci era ea și ea îi mânca măruntaiele. Pe

Privirea ta se lipește de mine precum se lipesc de pământ razele soarelui, Trupul tău gol acoperit neglijent cu o margine de cearșaf scăldat în lumina zorilor pare o marmură albă, rece,

Nu știu ce rost mai are a mea viață Și nici ce sens au ale mele cuvinte Cu a lor tâlc ca de gheață Și freamăt lin, cuminte. Ce noimă au ale mele fraze, Scrise curat, prozaic, Precum cuvintele

O noapte în care alcoolul Curge în neștire În care tutunul îți îneacă ochii Iar târfele ți se așează în poală Dându-ți impresia de trăire Târfa supremă Ceea ce îți oferă un orgasm iluzoriu E

Evadez din mândrul cer Și m-avânt către pământ Unde, măcinat de cancer, Am venit cu-n singur gând. Vreau din nou ca poezia Fi-va ea cum fuse-odată Și alungând din noi trufia, S-o iubim ca

o luptă în van a durerii profunde - suntem în viață

chipu-ți fraged de fecioară Se arată maiestos Printre florile din grădină, Îmbătat fiind de miros. Ochi-ți albaștri ca și cerul Mă fixează uneori Săgetând din ei amorul Ce-ți străluce-n

Xativa, 12 Februarie Mă doare capul rău. M-am întins pe o bancă și privesc cerul limpede, albastru, fără milă. Unde ești dumnezeule? Oare nu mai ai ochi să privești spre noi? Ieri m-am întâlnit cu

vreau acum să cânt. s-mi cânt fericirea. o fericire tristă. există? eu cred că da, eu îmi pot cânta tristețea, fericirea în același timp, în același cânt, bălți ale

Pe bolta înstelată, a Lunii vechi regat Sălășluiește o fată ce azi s-a transformat Într-o steluță dulce ce luminează blând Și dorul meu îl duce de pe-acest pămân. Putere n-am destulă și nici

prin dragoste am învățat să cânt să-mi doresc in fiecare dimineață să mă trezesc cu tine-n gând să-ți spun - te iubesc - prin dragoste am învățat să sufăr să merg înainte șchiopătând de

un cer de cenușă acoperă pământul - covor pufos înșelător un soare portocală încearcă să lumineze cu raze amorțite de frig ce străbat cu greu obscurul eu stau privesc tac e

Să mă înțeleg pe mine, trebuie să înțeleg viața! * De ce cred în Destin? Pentru a avea pe cine da vina când îmi merge rău. * Să mă așez pe spate sub brazii bătrâni și să privesc cerul

Sunt nebun și văd visele reale Așa am văzut cândva o iubire Am întâlnit-o întâmplător Pe culmile mării Am iubito O iubesc Iluziile erau plăcute Reale Acum realitatea e o Blestemată

castani desfrunziți - o veveriță își caută locul

Un vânt de seară bate blând și lin Și-mi aduce-n suflet dragoste și chin. E dragostea care am avut odat\', Dar cu durere spun, azi s-a terminat. Este chinul care îl simt acum, Adiind în

Dormi copilă unduindu-ți trupul firav pe cearșaf. Eu să stau la căpătăiu-ți și să-ți scriu un epitaf. Ce să zic, mi-ai fost fidelă precum o curtezană Și mi-ai adăugat pe trupu-mi lâng-o rană, o

Zece fără cinci... Îmi vine să râd. Ce însemnătate poate avea această clipă în infinitul care mă înconjoară? Aici, pe marginea bucății de pământ de unde începe apa Mării - ca de pe cea din

un ochi - o privire un sens - cuvinte agățate de cer fructe ale visului în imensul real

chiar dacă v-a trebui să trăiesc pe veci cu imaginea ta în minte și chiar dacă voi iubi doar memoria ta nu mă voi plânge niciodată tu ai fost și ai rămas iubirea vieții mele nici măcar

Sus pe cer stă atârnată Luna Legănându-se pe bolta înstelată, Cu razele-i de aur ea ne cată Să ne-ncânte cu lumina. Ea pășește-agale printre stele Numărându-le pe toate, una-câte-una Și

am adormit și în trezirea viselor mele am simțit zări arse de nisipul strâns în copitele clipei ochii mei au mirosit pe rând culorile din strigătul ascuns mâinile mele au văzut tării ce scapă