Cezar C. Viziniuck

când eram adolescent nu-mi amintesc să fi avut vreodată crize sufletești de revelație sau descoperiri intuitive ale morții lui Dumnezeu în el însuși... pentru mintea mea Dumnezeu nu a murit

chicotelile gagicilor ce trec seară de seară pe stradă în căutare de aventuri cu bărbați potenți cu bani și mașini bengoase mă scot din minți am început să cred că goana aceasta a

stau în picioare la marginea patului evit să-ți privesc corbul de sub pătura albă ce abia îți acoperă goliciunea evit să-ți privesc coapsele umărul alb sânul ce ai uitat să-l acoperi pielea fină

Noapte. Luna aidoma unui glob imens de aur străjuiește în marea de stelea a unui cer perfect senin. Liniște apăsătoare, înghețată. Tu-mi apari în toată splendoarea cu păru-ți mătăsos de

ieri după masă m-am certat cu șeful. mi-a zis că-i criză și nu mai are bani de salarii. m-am enervat și l-am întrebat unde-s banii scoși pe spinarea mea. mi-a râs sarcastric în față. - ce-ți

Când din stele de aur pline Cerul ușor se întunecă, Săgeți Luna-și arncă Peste o lume-n adormire. Eu atunce în nemurire Mă afund ca și o nălucă Și cu, un dor cumplit de ducă, Mă trezesc din

"Futu-i" Am strigat Și toate păsările cerului Și-au făcut cuib in cuvânt Diminețile se-mprăștie in ceață Precum sămânța aruncată pe fața unei curve Culeasă de la colțul unei stele fără

eu cred că pământul e pătrat și ce dacă sunt contrazis e doar pătrat. Cine sunt eu să explic de ce? Poate pentru că are colțuri, pentru că avem senzația că mergem prea ușor ca mai apoi să dăm

prin gerul ce ne crapă noaptea dintre ani privesc stelele anului ce vine șampania curge-n pahare scoțând amarul anului trecut și umplându-l cu dulceața celui viitor

în liniștea acestei nopți mă simt pătruns de pumnalul singurătății singurătatea mea nu miroase a sânge închegat nu are răceala oțelului și nici miros nu are singurătatea mea doare ea

Femei amețite de verde hașiș își plimbă galante trupul zbârcit pe străzi luminate de lună. Te-agață, se uită la tine cruciș, cu părul de ceafă cu geluri lipit, și-ncearcă ceva să ne

Prin zări albastre tu îți plimbi versul ce mereu ne-ncântă. Tu ne-ai descoperit un alt univers al iubirii tale, de luceferi. Clopote de-aramă cântă de-a pururi plecarea ta din lume. Te

peste Voroneț au răsărit acoperișuri roșii negre verzi aurii de case pensiuni cabane ziduri colorate și mulți oameni s-a dus clipa de liniște a răsărit o lume

ochi de femeie agățați pe perete chipuri și umbre îmi răscolesc trupul totu-i pustiu doar visul rămas e o amintire ce plânge în unghere ascunse prăfuite-s cuvintele pătate de timp în

Telefonul sună, iar un bărbat între două vârste, cu privirea întunecată, îl ridică și răspunse scurt: - Da! În același timp, cicatricea de sub ochiul drept, pe care probabil o obținuse în vreo

Iubito, Umbrită de copacul acela Ce uneori îmi atinge fruntea Cu crengile lui albe, Mă scufunzi într-un albastru În care îngerii ne cântă Iubirea. Din razele soarelui Ce străpung

Poate nu am nimic de spus sau poate am prea multe și timpul e prea scurt, și viața prea nedreaptă... Spinii aceia pe care calc umplându-mi picioarele de înțepături și sânge, sunt

liniștea orașului de gheață a dispărut odată cu zăpada din turla catedralei se-aud clopote ce cheamă orașul dezghețat la viață noi ne târâm spre vară în urma noastră lăsăm o dâră de trecută