Florile cu spini II

Telefonul sună, iar un bărbat între două vârste, cu privirea întunecată, îl ridică și răspunse scurt: - Da! În același timp, cicatricea de sub ochiul drept, pe care probabil o obținuse în vreo încăierare, i se mișcă ușor. - Domnul Bratu? se auzi o voce de femeie în receptor. - Da, eu sunt! - Domnule Bratu, sunt Silvia Dumitrache. Azi pasărea își ia zborul. - Da!? E minunat! Îți mulțumesc, Silvia! Bărbatul închise radiind de bucurie. I se oferea ocazia de a termina ceea ce începuse cu optsprezece ani în urmă, când încă își mai pierdea vremea prin baruri, ziua, iar noaptea tâlhărind câte un bețiv întârziat. Venise acel om cu o ofertă, pe care, înpins de lipsuri, o acceptase fără a se gândi prea mult și acest lucru îi schimbase complet viața. Era vândut pe viață acelui om pentru tot ce avea, dar cu toate acestea, nu-ăi putu termina treaba. Ridică receptorul telefonului și formă un număr. - Alo, Radu!? - Da! - Sunt Adi Bratu. Þi-am vorbit cândva de o persoană. Ști despre cine vorbesc, nu? - Da. - Ei bine, mai ai poza ei? - Da, sigur. - O.K. Fă-ți treaba, dar să nu te atingi de ea. Ai înțeles!? - Da, domnule!. - Bine. Mă bazez pe tine! Adrian Bratu puse la loc receptorul apoi își puse picioarele pe birou radiind de bucurie. Totul decursese perfect. Urma să-ți termine treaba, ca mai apoi să stea liniștit toată viața.