Cezar C. Viziniuck

luna de pe cer cu mâinile in buzunar mă privise atunci la prima mea întâlnire cu păianjenul blond am auzit că o să îți dea voie în vacanța de iarnă să ne reîntâlnim pe pânza ta e adevărat în

Ies in lume și închid ochii Să nu văd lumea La fel și ea să nu mă vadă Cu ochii închiși E mai ușor să pășești Pe străzile pline de gropi Așa nu vezi nici lumina Nici întunericul Nici leii să

Ce se află oare în întunecimea de sub pielea mea închisă la culoare? Care este distanța dintre ea și sufletul meu? Sunt chinuit de amintiri solitare. Treaz la începutul luminii fără a găsi vreun

rămâne doar părerea visului, a une clipe amorfe.

Din picături de rouă se poate face-un vers; din lacrimi vărsate se naște o strofă; din emoții se naște-o poezie.

În general nu mă interesează cum arată o fată în exterior, ci ceea ce este în sufletul ei. Pe Andreea am întâlnit-o în timpul șederii mele în Cluj Napoca. Am cunoscutțo la ziua de naștere a

Regele cerului din ușă-n ușă precum un cerșetor, caută un loc. Deschide mâna ta că este noaptea de Crăciun; pune-l la masa ta, dă-i din pâinea ta. Caut pe pământul meu noi frați care să

zeii au trișat (ce tribut împovărător plătim!) ne-au amăgit ca și pe strămoșii noștri oamenii cavernelor și acum ne părăsesc de fapt ei nu pleacă fiindcă nu au venit nu mor deoarece nu

undeva sus înaintea monahului în palma divină ca un stâlp de foc sfântul se joacă asemeni unui copil cu propriile lui oase

Ieri, pe înserate te-am căutat pe aleea cu castani, dar nu erai. Mi-ai promis că vei veni, dar n-ai venit. Am rămas să mă plimb singur pe alea cu castani, ducând în suflet un

luna în măiestria ei vibrează făcând ca bolta neagră să se umple de lumină. stelele în rebeliunea lor, clipesc scuturându-și praful cosmic. copaci fantomatici străjuie grădina albă, de gheață.

Din picuri de lumină; Din clipe sortite nemuririi; Din razele de Lună; Din fărâmi de stele; Din mijlocul durerii; Din porii inimii mele Ai ieșit tu, iubire sfântă Cu gust dulce amărui. Tu ce

Azi dimineață m-am trezit fericit.Toată noaptea am visat că sunt acasă lângă familie. Am văzut-o pe soția mea zâmbind, pe copiii mei fericiți și eu, uitasem pentru moment de toate neajunsurile. Dar

Când mă uit la stele știu că ești acolo, când mă uit la nori și acolo te simt, ca o consolare. Ești pretutindeni; și în mine. În flori, în pietre, în furtună și în liniște. Noaptea Luna își

O floare de lumină își lasă mireasma în sufletul meu pierdut. Am omorât amarul cu penița frântă, ruginită. O liniște mă cuprinde. Printre cuvinte sparte, poeme nescrise. Rupt de

voi veni când dormi cu o mângâiere îți voi aduna părul de pe frunte îți voi presăra în el stele sub o sărutare rece buzele tale vor tresări și-mi vor șopti numele a doua zi ca și

Nu mai închin versuri iubirii. Poate că așa se va depărta și nu-mi va mai tulbura liniștea. Gata! Încetez să mai iubesc. E iarnă. Frig. Chipul tău are mireasma toamnei, desprinsă de pe

urmărind perfecțiunea ne-am ratat infinitul ce-l avem atât de aproape ne-am ratat iubirea am rata viața suntem conștienți că nu putem cuprinde universul că nu putem atinge soarele dar nu

soarele deschide ușa cerului zâmbește din prag o nouă zi de gheață într-un decembrie golaș