Poezie

Singurătate cu statui

1 min lectură·20 februarie 2025

Mediu

Într-un oraș fără nume,

pietrele își strâng genunchii

și mă privesc fără milă,

drumul e doar un pretext

pentru pașii care se rătăcesc.

Între ziduri de bronz și uitare,

cineva a sculptat amintiri

și le-a vândut la intrare –

costă puțin să fii altul,

mai mult să rămâi întreg.

În umbra busturilor de zei obosiți,

îmi pun palma pe frunte

și simt frigul adunat din alte mâini,

cine-ar putea să spună

unde se termină statuia și unde începe

tăcerea?

Noaptea se rostogolește ca un ghem,

pe scări câinii visează umbre

și luna își cântă plecarea,

într-un aer înghețat ce se lipește de piele

ca un nume uitat.

00922

Cezar C. Viziniuck. “Singurătate cu statui.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/cezar-c-viziniuck/poezie/14187320/singuratate-cu-statui

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.