Cezar C. Viziniuck

Trecerea în neființă a poetului și graficianului Constantin Dracsin a lăsat în urma sa un gol imens în cultura românească și nu numai. Prezent prin expoziții personale în Botoșani (1985, 1987, 1988,

o buburuză pe degetul miresei - o nouă viață

noapte de toamnă - sub umbrela lui Basho doar o bufniță

Ieri 21 decembrie 2014 la Galeriile de Artă "Ștefan Luchian" din Botoșani, într-o atmosferă de sărbătoare în care s-au îmbinat colindele din interior interpretate instrumental de trei eleve al

ioana în fiecare dimineață îmi face cafeaua mi-o aduce la pat goală scăldându-și trupul alb în razele soarelui de mai ce țâșnește prin geam doritoare de mângâieri de trupuri

mi-am revăzut iarna peste brazii ce-așteaptă Crăciunul mi-am plecat capul ca-ntr-o rugăciune și am tăcut în fața cuvintelor nerostite era o liniște așa o liniște mai puternică ca

1 dacă nu era soare îl făceam din te miri ce din alge de mare din nisip din zăpadă 2 mi-am făurit o armă ca să omor moartea o praștie cu gumă de mestecat și bomboane de

Într-o zi mohorâtă cu tentă de iarnă, în salonul galeriei "Ștefan Luchian" din Botoșani, culorile toamnei nu au dispărut, iar artiștii plastici botoșăneni și nu numai și-au adunat recolta de peste an

au trecut atatea ierni geroase peste tine atâtea crivețe ți-au pălmuit obrajii și primăveri cu parfum de flori chiar de-au fost puține acum când frunzele ruginite te-ndeamnă la

ochii nu mai sunt ochi dacă n-au privit picioarele desfăcute ale unei femei bărbatul nu e poet dacă nu a atins cu-n singur vers sfârcul unui sân *** Ioana era mai tot

ah, de-aș putea să mă privesc în oglindă numai o dată să constat atunci cu timiditate c-aș mai putea iubi poate aș uita de moarte și-n viață - fără speranțe - al tău voi fi

desenez forme geometrice pe hârtie pe pereți pe tavan și podea cercuri alungite ca un ou pătrate de forma unor bacnote deși eram foarte calm am început să țip această stare printr-un

în tăcerea nopții biserica e luminată de cântecele îngerilor în strană călugărul strânge metanii ochii sfinților ațintiți spre altar pe marmura neagră genunchii striviți de rugăciune

crezi că voi mai plânge după ochii tăi nu voi râde până soarele va îndrăzni să mă ardă până luna va înceta să vibreze în lac până stelele vor înceta să mai cadă atunci o să tac scufundat

bătrânul copac se pleacă obosit sub ploaie de toamnă *** în amurg de zi țipătul cocorilor - miros de iarnă *** ploaie de toamnă - strada încă așteaptă un trecător *** în

corectează și la "deja devi irecuperabil" 13 Februarie 1996 E ora șase dimineața. Nu am somn și așa, la o cană de zaț - cînd nu mai am cafea, refierb zațul ce-l țin păstrat în cornete

12 Februarie 1996, Botoșani Acum două luni m-am întîlnit cu un fost coleg de clasă. Era îmbrăcat la costum și cravată cu pantofi de piele în picioare și un BMW negru ce strălucea în lumina