Am nemurit într-un
singur cuvânt,
dintr-un vers!
Îmi plouă tâmpla
gânduri sălbatice,
tulburătoare,
dându-mi aripi
hămesite de zbor,
hămesite de soare!
Ochiul meu,
un vitraliu
Îmi croiesc astăzi cărare prin clepsidra timpului,
dar alunec Doamne,
alunec tot încercând să m-agăț de ovoidul ei.
Mă sparg mai apoi în bucăți
pentru ca tu Doamne
să mă pui la
Când universul îmi pune pe ochi
palmele-i grele, mă fac și eu că nu-l văd,
dar îi ascult simfonia frunzelor
în cea mai tăcută și adâncă melodie.
Scaldă a plânselor sălcii
în vuiet hâd de
Ispititor,
cândva răsfățat
și-aninat într-un cui
la răscruce de gesturi!
Te văd strecurat
pe sub gene,
apă înspumată și năbădăioasă,
țărmuri vii stâncoase,
ce de vreme-s roase!
Te
Intri, ieși,
te plimbi printre cuvintele
scrise de mine cândva,
ca o uvertură la opera
pe care o știm cu toții
... viața!
Acest menestrel autist
desfătat de lină lumină,
și fluturi beți
Mă ia vântul prin surprindere
șoptindu-ți numele!
Și cuvântului îi e dor de tine,
te vrea în vârful peniței,
dantelându-i fericirea,
iar umbra mea bezmetică zboară,
neștiind încotro să te
Alerg și alerg
ispita asediindu-mi!
Cad în genunchi,
mă ridic,
încerc o regăsire!
Sunt liberă Doamne,
sunt liberă,
o simt pe deplin!
Univers fără margini
pipăit de visu-mi
Condamnată la naștere,
clipa urlă în uterul timpului.
Nudă,
întoarce clepsidra nevrând
nisipul să-și scurgă
prea curând!
Alunecă,
gheara-și înfinge,
clepsidra și-o sparge,
nisipul se
Marea
uluită de atat de mult albastru,
vălurește indecisă,
să vă ceară sau nu
explicație!
- M-ați furat,
sau doar cerul
se oglindește-n voi?
- Am adormit printre flori de
Privește-te!
Așa arată chipul singurătății!
Clipa
îmi luminează realitatea!
Apa uitării
curge liniștită
croindu-și vad
prin timpul care vindecă
ORICE!
Cuvintele atacă,
săgetează,
Apocalipsă în așteptarea dreptății!
Șchiopătând
te îndepărteazi de somnu-mi,
precum umbra care se alungește
încercând o prindere materială!
Visul meu
delirează răvășind gânduri
Să-mi împletești în noapte cerul
și păsări să îmi pui cercei,
când viața mi-o răscumpăr cu un cidru
și flămânzesc sub florile de tei!
Nu e destul,
să mi se-nchine îngeri,
genunchii să îmi
Un simplu mim
în clipă care trece,
când steaua ta
se-anină
tremurând pe-o cracă,
când sânii albi și goi
drum taie
în noaptea ‘ngemănată,
doar ea, privirea
pe frunte-ți trece,
degete
Mi-ai răsărit
bob de rouă
în palmele-amândouă.
O poezie andaluză
într-un lan cu maci,
ivită mult,
mult prea devreme
eu trebuie să mai ard
năpădită de tine
într-o cruce rebelă
În trupul meu
timpul se scaldă fără jenă.
Animal hăituit în arderi spirituale,
găsesc perfecțiunea
în singurătatea discretă a flăcării
care mă arde cu însuflețire.
Cuvinte vechi, arar
Este doar o întrebare,
evadată dintr-al nopții jug,
când limbută mi se-așază
ca un ghimpe-n așternut!
E mai dulce ca nectarul,
mai amară ca un gând,
o azvârl deci
peste-un umăr
potcoavă
Cu gât uscat,
din freamăt chin,
culeg cu mâinile-amândouă
atâtea năluciri și rouă,
statuie ezitând
între frenetic
și abandon total,
simetric!
Ce mireasmă,
ce dogoare,
mugure de
Soarele
s-a dezbrăcat de-ntuneric!
Este ora periculoasă a
lucidității!
Privesc ochii,
care mă privesc din oglindă!
-Ești eu?
Fără mistificări,
fără asunzișuri,
dacă ești tu,
ia aminte
Îmbracă-te cu mine la miezul nopții
atunci când fluturi verzi
își caută odihna
în imaginea unui zâmbet.
Încalță mai apoi o simfonie
din clapa unui clavecin
rătăcit printre degete
Un cuvânt magic
care împacă lumina cu întunericul,
albul cu negrul,
apa cu cerul,
pe mine cu soarta-mi nebună!
Respir uneori gestul trezirii
doar pentru a-mi implora somnul
să nu-mi mai țeasă
În astă seară vreau
păcatele să-ngrop
în riduri vii, pe
fețe-ngemănate,
să-mbrac în simfonii de rai
tot ce am spus,
atunci, când am avut dreptate!
Mătănii înșirate în
adormite, odăjdii
Flaut,
viori și mandoline
își varsă-n cupa vieții
tot nectarul,
când brâu de verde
mi-a pus pe geană luna,
să pot schimba o clipă
pentru-o alta,
să pot schimba
unui copac
Mi-ai împletit cunună din astre
și un fir de gând,
pe frunte mi le-ai pus
fără de vină,
să-mi lumineze calea
atunci când mă frământ,
când nu-mi găsesc cărarea
și nici rostul,
crezând că-i
Un scrâșnet
produs de un țurțure
căzut în dizgrație
îmi trezește nesomnul.
Durerea fecioarei
expulzându-L din pântec
pe EL,
în cea mai nemiloasă lumină,
împăcare
dintre cer și