Cătălin Al DOAMNEI

lucrul care m-a făcut să –nțeleg viața nepământeană a hobbiților s-a petrecut în memoria ancestrală de azi mă tocmisem cu moș crăciun să-i explic de unde

așa cum spune la pagina 36 din memorii volumul al doilea mircea eliade bolnav de hemoptizie din lagărul de la miercurea ciuc urma să fie executat în lagărul de la vaslui instalat în fosta

o oame nu a fost nimeni mai ticălos decât tine pe pământ nu că nu te-am mai putut ierta ori suporta dacă te-am agățat de șaua de fier zimțat te-am târât pe nisip și

în vremurile acelea se făceau nunți fără miri & fără mirese prin innoptatul mir prin dalbul aer încercam să desfac nodurile mai ales semnele proletcultiste pentru că vorba geniilor cine nu

dragă botticelli e toamnă și trăiesc uneori puseuri de nehotărâtă spaimă ar fi trebuit să fi murit demult nu mă știu vinovat decât față de destinul meu ursit de ursitoare transcris cu

de parcă aș fi john fitzgerald kennedy la depunerea jurământului nu există moment matinal să nu mă-ntreb ce pot face eu pentru literatura română locuiesc într-o țară în care trebuie să-ți pui

dacă ar fi fost să fiu poet-curtean aș fi scris numai despre morți la cererea dragilor noștri masoni de la white house întâmplarea numai întâmplarea umbră a pelasgilor –îngerii a făcut să

ceea ce mă îngrozește este că lumea în mijlocul căreia nu m-am putut obișnui l-a desemnat pe barabas ca fiind zeul suprem nicio

oriunde –am ajuns viața trebuia să meargă mai departe neîncepută ca izvorul tămăduirii singura realitate palpabilă a fost copilăria fără mască în somn visul îi aduce înapoi copilului

lacrimile tale magdalena mai fierbinți decât întorcerea poetului risipitor acasă mai puternice decât castanele părăsindu-și originile și sălașul de veci pe drumul găzarului anonim anton

cum bizonul alb paște în liniștea preeriei mă paște tensiunea dintre două timpuri verbale viitorul din trecut mai mult ca perfectul fără să-i pese cine aruncă lassoul în jurul

de când profesorul meu de matematică de la 10 ani intrase cu mașina într-un copac din ultimul vis dinaintea zorilor n-am mai putut studia matematica foarte târziu am înțeles pricina accidentului

betoane la o adică în lumea mea răul pare să nu se mai termine pe cine ați aresta domnu poet pe mine m-aș aresta într-un munte de nepăsare dacă ar fi cu putință adaugă și liniștea

pot jura cu mâna pe inimă că fiecare exercițiu zilnic de supraviețuire începe cu mirarea primordială gesturile tale minuscule mă –mpacă definitiv cu lumea inexorabilă întinsă pe cea mai lungă

1. Profundul interes al elevilor față de literatură se manifestă astfel: - ,,pentru mulți dintre noi deja cărțile nu mai există’’(Þabără Mădălin); -,,tinerii nu mai sunt interesați să citească,

când mureau cei care spuseseră lucruri neadevărate despre mine și neamul meu al străvechilor poeți pindareici neputând să-și dea sufletul trădat de cântecul cocoșilor de munte hrănind orașul de

ți-a fost dat vreodată să vezi penumbra junglei așezându-se ca o armă între măreția tigrului înfometat și inocența animalului care va muri? însingurarea este răspunsul dat de înțelepții

viteza gândului aducea ploaia mistică poate chiar a perșilor amintirea lor nu mai există decât în zborul în flăcări al păsării phoenix pe care surghiuniții din paradis l-au transformat în loc

Sosiseră omul cu dinți oțele & omul fără dinți străbătând nisipurile din fiere cu ei nu se mai putea vorbi UNDE POATE FI ÎNGROPAT PE NISIPUL ARZĂTOR tibetanul poposit

lumea îți dăduse dreptul la dragoste începusem să scriu un poem erotic aproape pervers deși nu făcusem niciodată sex îngreunat de greul pământului de oarba depărtare sufletul tău mă

era amiază și daimonul văzându-ți lacrima pe cerul de vară se întunecase pe lume rămăsesem numai noi tu într-o parte a lumii boreale eu venind din astralis îți plăcea să facem

observi cum o lumină albăstrie se-nalță deasupra creștetului omului sărman? m-a întrebat cerșetoarea pe când mă aflam la jumătatea drumului dintre biserica rusă și biblioteca națională a

venise & ziua aceea a întoarcerii în paradis în păduri necuprinse decât de om / la mijloc nu mai era nimeni prin frunziș de arțar-ovații lumea dispăruse ori

toamna își scrie letopisețul pe frunzele de plumb nedate la topit de când nu mai plouă pământul e beton-armat intru în cavoul ploilor și văd că nici tu nu ai