Cătălin Al DOAMNEI

ceea ce mă îngrozește este că lumea în mijlocul căreia nu m-am putut obișnui l-a desemnat pe barabas ca fiind zeul suprem nicio

oriunde –am ajuns viața trebuia să meargă mai departe neîncepută ca izvorul tămăduirii singura realitate palpabilă a fost copilăria fără mască în somn visul îi aduce înapoi copilului

lacrimile tale magdalena mai fierbinți decât întorcerea poetului risipitor acasă mai puternice decât castanele părăsindu-și originile și sălașul de veci pe drumul găzarului anonim anton

cum bizonul alb paște în liniștea preeriei mă paște tensiunea dintre două timpuri verbale viitorul din trecut mai mult ca perfectul fără să-i pese cine aruncă lassoul în jurul

de când profesorul meu de matematică de la 10 ani intrase cu mașina într-un copac din ultimul vis dinaintea zorilor n-am mai putut studia matematica foarte târziu am înțeles pricina accidentului

betoane la o adică în lumea mea răul pare să nu se mai termine pe cine ați aresta domnu poet pe mine m-aș aresta într-un munte de nepăsare dacă ar fi cu putință adaugă și liniștea

pot jura cu mâna pe inimă că fiecare exercițiu zilnic de supraviețuire începe cu mirarea primordială gesturile tale minuscule mă –mpacă definitiv cu lumea inexorabilă întinsă pe cea mai lungă

1. Profundul interes al elevilor față de literatură se manifestă astfel: - ,,pentru mulți dintre noi deja cărțile nu mai există’’(Þabără Mădălin); -,,tinerii nu mai sunt interesați să citească,

când mureau cei care spuseseră lucruri neadevărate despre mine și neamul meu al străvechilor poeți pindareici neputând să-și dea sufletul trădat de cântecul cocoșilor de munte hrănind orașul de

ți-a fost dat vreodată să vezi penumbra junglei așezându-se ca o armă între măreția tigrului înfometat și inocența animalului care va muri? însingurarea este răspunsul dat de înțelepții

viteza gândului aducea ploaia mistică poate chiar a perșilor amintirea lor nu mai există decât în zborul în flăcări al păsării phoenix pe care surghiuniții din paradis l-au transformat în loc

Sosiseră omul cu dinți oțele & omul fără dinți străbătând nisipurile din fiere cu ei nu se mai putea vorbi UNDE POATE FI ÎNGROPAT PE NISIPUL ARZĂTOR tibetanul poposit

lumea îți dăduse dreptul la dragoste începusem să scriu un poem erotic aproape pervers deși nu făcusem niciodată sex îngreunat de greul pământului de oarba depărtare sufletul tău mă

era amiază și daimonul văzându-ți lacrima pe cerul de vară se întunecase pe lume rămăsesem numai noi tu într-o parte a lumii boreale eu venind din astralis îți plăcea să facem

observi cum o lumină albăstrie se-nalță deasupra creștetului omului sărman? m-a întrebat cerșetoarea pe când mă aflam la jumătatea drumului dintre biserica rusă și biblioteca națională a

venise & ziua aceea a întoarcerii în paradis în păduri necuprinse decât de om / la mijloc nu mai era nimeni prin frunziș de arțar-ovații lumea dispăruse ori

toamna își scrie letopisețul pe frunzele de plumb nedate la topit de când nu mai plouă pământul e beton-armat intru în cavoul ploilor și văd că nici tu nu ai

a fi copleșit de micile bucurii a fi plecat numai printre străini a fi fost hrănit de aceștia cu roșcove a fi avut șansa finită să cazi de fiecare dată numai în picioare a fi regăsit pe

amirosea a cicoare marea și a poem izgonit din paradis clipa era imensă ca un monstru marin unde-am ajuns totul era-n ruină și din ruinurile lumii copilul meu preschimba elementele materiei în

pe vremea aceea ne iubeam în terțiar îl studiam pe wittgenstien & te numeai laura asistam în direct cum cresc din noi rotocoalele de fum precum

omul perfect ideal în viziunea lui lucian blaga nu a fost einstein planck newton kepler poate doar foarte puțin socrate presimțindu-și faustul mort printre scrisori

timpul meu a fost nu-mi mai venea să trăiesc nici măcar în vis foarte mulți dintre cei cunoscuți de mine au murit cu mult înainte zeci de mii de localnici se adunaseră pentru a-l

multă vreme am înotat în apele înghețate ale semenilor de nașterea Fiului lui Dumnezeu mă întâlnisem cu un mai vechi prieten al meu atât de al meu NUMAI al meu el însuși știind că ESTE

le spusesem tuturor că nu pot să mor fără ca ei să-l cunoască de aceea mai înainte de a-și da duhul toți locuitorii cetății aliniați cu paturile-n spinare ca pentru ospiciu suferind de