Cătălin Al DOAMNEI

când m-am născut orașul semăna tot mai mult cu politica sovietică împletindu-și frenetic pânza de păianjen pe care avea s-o rupă într-o altă zi soljenițân pânza de păianjen era multicoloră,

Toate nu sunt decât înscenări acesta este mortul bacovian acesta este mortul comunist și acesta este mortul care n-a murit ci se mai plimbă o vreme prin oasele și gândurile despre fericire

Am visat că pe strada ta locuiește un profesor de desen pe care vrei să-l omori e un ticălos, ce-i drept, dar pentru această linie continuă, semn al vieții fără de moarte cruță-l! mi-a spus

noaptea-naintează desculță-n viscolul orizontului poezia se mănâncă cu iarba fiarelor ziua primarul din orașul dement aduce deținuții care mătură singurătatea celor o mie de ani fără

de câtva timp am început să repar toate defecțiunile din lume de regulă, acestea încep cu cifra 8 sau 10 și se află într-o efervescentă expansiune din ultimul creier al lui eminescu și până

la procesul lui Socrate a fost și androginul despre care tocmai v-am vorbit intrase în sala de clasă cu pașii ușori ai semizeilor izgoniți din olimp următorul elev își lipi urechea de podele

lumea din satul meu îi spunea domnul buhuși 6 luni a ținut călătoria pe jos din siberia și până acasă după 8 ani de lagăr într-o fabrică de cărămidă pentru zidurile lagărului prin care adesea

la minus 22 de grade înțeleptul orașului a bătut la ușa destinului meu singuratic și mi-a arătat ordonanța de urgență pe care tocmai au emis-o emisarii înaltului guvern fratricid faptele

ast-noapte iarăși a intrat în camera mea prin pereți baudelaire blocul meu dispăru și toți locatarii se abonaseră pe două rânduri aici se găsesc parfumuri, vicii și moartea se ține de

când am fost întrebat despre tradiția nemuririi am răspuns astfel: eu cred că și veșnicia are o limită limita de sus ori limita de jos a veșniciei anul acesta n-au

ora de întuneric și lumină n-a venit și eu am iubit-o pe mata hari nu am plantat niciodată oarbe speranțe în lumea deșartăciunii nu-ți fie teamă vei arde pe rugul visat vei deveni cumințenia

țara mea s-a–mbrăcat în sărbătoare toți cunoscuții au plecat în vacanță încă n-a venit judecata de apoi infractorii bețivii măturătorii profesorii de morala cea mai sublimă toți dar absolut

ajuns în orașul monștrilor moș crăciun păși imperial atât de viu încât băiatul meu îi sufla zăpada din barbă împrăștiind țurțurii de argint și de gheață vremea era pe sfârșite nu auzi

de ziua patriei vecinul a schimbat mobilierul a-nceput cu bucătăria unde tocmai se-așezaseră la masă eminescu și rebreanu cineva a aruncat pe fereastră ciorba națională ca atunci când

apoi m-au chemat să stau la masă cu ei săpaseră două gropi mai adânci decât emisferele cerebrale mai adânci decât găurile negre din soarele negru băiatul meu fusese mușcat de o altă

prietenul meu adesea îmi spunea în scara blocului va ateriza un avion fiecare va urca în felul său dând din coate mai energic ori mai vânjos nimeni nu știe destinația finală prin hublouri

acești muritori au atins perfecțiunea spunea mozart ținându-ne în brațe muzica sferelor cobora încet pe o rază moartea venea cu domni recitând poezii în drum spre eșafod după sentință

voiseră să mi-l omoare tot orașul se îmbrăcase în roșu și omul roșu lovea bezmetic ca atunci când ne îndreptam spre visul de aur despre care nu mai vorbește nimeni cineva ne dădea iluzia mai

dimineața orașul este bântuit de zei fiecare locuitor își pune pardesiul de gală ori de-nmormântare visează să plece în Marea Britanie se trimit sms-uri de încurajare se caută în cartea de

a venit toamna în livada cu portocali iubesc ochii tăi de aur și de vise aidoma fantomelor din copilărie un soare albastru apune în livada cu portocali văd lucruri ciudate mă urmezi în

Frumusețea cărui trecut îți luminează făptura sfâșiată-n noaptea poeziei? eram frate cu Petrarca pe-atunci numele tău era Laura dansam Twin Peaks și nu-nțelegeam cine pe cine urma să

mi-au ucis amintirile ruptă în mii de bucăți inima defilează și acum pe străzi tricolore când vorbeam despre mine eram altcineva și trupul altcuiva ducea cutia cu iluzii la groapă vedeam

m-au adulmecat m-au chemat m-au huiduit până când au dat de apa zeilor în toate limbile pământului mă urmăriseră mă mințiseră și mă mâncaseră

umbra imperiului bizantin se revarsă în juru-mi lumea-n ruină are formă de sfinx alături de mine mărșăluiesc nouă sute nouăzeci și nouă de–mpărați vreau să lupt, să ucid dar nu