Carmen Sorescu

Chiar acum am primit poze cu multe plaje, care mai de care, și, se pare, nu e o coincidență să citesc la câteva secunde poemul acesta: toți suntem prinși pe o plaja undeva, departe, aproape sau mai ales în amintiri. Fieacare strofă are ceva memorabil; pielea care vrea să mai curpindă pe cineva, tu ești acolo unde nu plouă (personal, mi se potrivește), piciorul care se adîncește în nisip, și mai ales finalul când nu știi, dacă a fost bine sau rău, de aici frumusețea. Stea.

Desigur, acum inteleg mai bine. Multumesc mult pentru cuvintele frumoase si incurajatoare.

.. și totuși nicio metaforă; prima strofă m-a transpus la un balcon din centrul orașului, și chiar fără figuri de stil chiar am simțit senzația, a doua strofă m-a făcut să râd pentru că ai menționat țarile de fabricație ale telefoanelor, după care descrierea detaliată etc, și trebuie să recunosc că acolo unde ai scris: prelatele peste munții... am avut instant în minte că va fi prelatele peste munții Carpați sau doar peste munți, dar erau de pepeni, și da, am revenit iar pe pământ, la fel când ai scris oglinzi tulburi reflectând cerul... mă gândeam :) cerul din mine, dar... Și chiar dacă curcubeul e făcut, da, din lumină, desigur ar părea în plus explicația nu am nimic de zis, parcă în tot acest iureș al ploii și iureșul tău de cuvinte se cuvine. Desigur, am eterna observație cu folosirea verbelor la gerunziu, prea mult, foarte multe în acest text, și deși se va spune că banala estetică nu prea contează, ar trebui să nu fie minimalizată pentru că unii autori celebri au scris tratate și principii despre estetica. Stea.

Încep de la final, pe lângă observația că sunt trei gerunzii care strică estetica, de ce nu, ele puteau fi evitate cu ușurință, strofa o remarc pentru imaginea în surdină coaste-gratii. Oraș mic/orașele mici o repetiție care, la fel, putea să fie făcută sub altă formulare.Cel mai bine fără acolo, aici, mi se pare că încurcă plasarea spațiu-timp. Poemul baletează cu ușurință, strofa a 5-a îmi place cel mai mult, oamenii-specia de pește marin, comparația plural- singular poate fi revizuită. Spun toate astea pentru că dau stea acestui poem inteligent conceput.

Îmi place ideea poemului: strada care devine crăpătura dintre ficțiune și realitate, și tot așa, pentru că nu, finalul sugerează din nou altă incursiune, un fel de uroborus, un cerc vicios al stărilor pe care ni le inducem ca în final să nu știm de cine vrem să scăpăm, de realitate sau de ficțiune...
Ar fi poate de revăzut: poșeta micuță, dex spune că poșeta e geantă mică, strecuratul se face pe furiș, prin urmare discret. De gustibus...
Stea.

Multumesc frumos pentru aprecieri, se putea mai mult pe tema asta, mai bine...

Mulțumesc Ecaterina, din păcate abia acum am văzut comentariul tău, da, scriu greoi și nu prea mai revin să corectez, las starea brută/ inițială/ sinceră/ neprelucrată. La mulți ani!

Nuta, cine știe cum ar fi gestionat oamenii nemurirea, ce planuri, ce idei, nu m-am gândit la asta niciodată, în poem a apărut de la sine :) Mulțumesc pentru stea.

Ștefan, da, ultima strofă este explicativă, așa am simțit. Mulțumesc pentru părere.
Dorin, tot felul de... ultimul vers era: ce-ar fi să ne luăm de mâna și să nu mai murim niciodată, dar l-am schimbat când am postat :) Mulțumesc pentru stea.

Strofa a 2-a îmi place cel mai mult, e o imagine interesantă, și acolo când poți arunca cu faruri, oglinzi etc, dar nu aș vrea să scot în evidență prea mult așa pe bucățele pentru că poemul e un tot unitar, organic, pulsatil.
Deși, poemul, trist la prima vedere, sub o astfel de lumină îți scriu, sub o astfel de stare, conferă un acoperiș :), apoi sub cupola, sub nori, la fel, cumva la adăpost de intemperiile stărilor. Stea.

Desigur, mă refeream nu să rescriu textul de mai sus ci să reiau idea, poate în altă notă mai ironică: no way! Mulțumesc pentru sfaturi.

M-ai făcut să râd cu steaua asta după aproape zece ani, dacă l-aș rescrie, cred că ar fi total, între timp nu mai am așa de multe pretenții :) Mulțumesc.

Mulțumesc, Ștefan!

Îmi place mult ceea ce ai scris, este un melanj de autenticitate cu imagini expresive și un altfel de limbaj cu mult mai sus, artistic, combinate rezultă o poezie demnă de înstelat.

Cristina, da, reflexe pe care le avem toți, din care suntem făcuți, și nu doar atât, avem mult mai mult în comun. Mulțumesc.
Daniela, aveam în minte imaginea scaieților luați de vânt care mai adună flori uscate, insecte moarte și se fac ghem, imaginea însă nu e redată corespunzător. Mulțumesc.

Un poem ca o esență de trandafiri adunat într-o sticluță, aici ai spus în câteva cuvinte simple, cu doar câteva ingrediente firave dar deloc neglijabile cam tot ce face fiecare om care scrie.

O mică bijuterie, mi-a plăcut mai ales:

am scris din noi, din alții, din toate cărțile lumii
din rochița Florinei


apoi: inima împletită ca pe un ciorap

Probabil că trebuia să mai menții starea/ ritmul interior și să mai scrii câteva rânduri. Stea.

Tonul mi se pare puțin dur potrivit mai mult pentru narațiune, dar poate că acesta a fost acel farmec care a scos poezia din contextul ei care s-ar vrea liric. Îmi place viziunea orașului muribund, în mod paradoxal există dragoste, realitatea merită să fie răstignită, chimia altui răsărit și multe altele legate într-o ingenuă perspectivă. Stea.

Mulțumesc, unele povești se țin după mine până la 12 noaptea, după care dispar :)

Razvan, da, sunt tot felul de oameni, toi vor ceva, aparent nimic, însă nimicul e cel mai scump.